După alte câteva pagini, a mai putut citi o consemnare.
Ofemeie a născut gemeni azi-noapte. A fost o noapte lungă și s-a chinuitîngrozitor.
Un băiat și o fată. Fata s-a născut moartă.
„Mă bucur”, a zis mama. „Mai am cinci. Nu pot avea grijă de toți. Soțul meu zice că este mai bine că trăiește băiatul, pentru că o fată nu valorează nimic.”
O mamă din Lewes este însărcinată din nou, deși are cinci guri de hrănit șiun soț care o bate. Mi-a cerut să îi fac un avort, dar știind cât de slăbită este, amrefuzat. Puteam s-o omor. Mai târziu, femeia a băut clor ca să își provoace unavort și a sângerat până la moarte, lăsându-și copiii fără mamă. Mai bine îidădeam niște ierburi și o ajutam, așa cum mi-a cerut. Copiii aceia îmi bântuievisele.
A continuat să citească în timp ce afară se lăsa întunericul. Pe unele pagini nu se vedeau decât pete de cerneală mânjită și câte un cuvânt ici-colo. Dar alteori se puteau citi paragrafe întregi.
Doctorul Jenkins le-a spus bărbaților din Kingston că de nașteri ar trebui să
se ocupe un bărbat; că nu sunt decât o vrăjitoare cu remediile mele învechite șimetodele mele de vindecare. Este voința lui Dumnezeu ca o femeie să sufere îndurerile facerii, zice el, și nu este treaba mea să intervin – deși el intervinebucuros cu forcepsul și bisturiul, numai ca să ajungă la timp acasă, la cină.
După un răstimp prea scurt, femeia din spatele ghișeului a anunțat-o că s-a făcut ora închiderii, iar Willow a început să-și adune lucrurile.
Fotografiase toate paginile care erau lizibile și se întorcea să returneze carnetul, când a observat colțul unei bucăți de hârtie care ieșea de la spatele lui. Încetișor, a tras-o afară și a deschis-o. Era un bilet scris de
mâna unui copil.
PENTRU CEA MAI BUNĂ PRIETENĂ A MEA, ALICE,
ÎMI PARE RĂU, N-AM VRUT SĂ STRIC TOTUL. Ml-E TARE DOR
DE TINE. NELLX
A rămas cu ochii țintă la el. Ținându-și răsuflarea. Nu-i venea să
creadă – biletul pe care îl ținea în mână era pentru Alice. Sursa obsesiilor ei din ultimul an, ba mai mult de atât, vederea numelui ei, atingerea unui obiect pe care poate l-a atins și Alice, totul o făcea să simtă că se uită în ochii unei fantome. Privirile i-au coborât către numele celei care scrisese biletul: Nell. Trebuia să fie sora lui Bobby – mătușa ei, Nell – pe vremea când era o fetiță; prea mare coincidența ca să nu fie așa. Era de așteptat ca ea și Alice să fi fost cele mai bune prietene: locuiau în case alăturate și aveau aceeași vârstă.
A citit din nou biletul, de data aceasta mai încet, încercând să se lase pătrunsă de trecut, să și-o imagineze pe fetița care îl scrisese. Era o scrisoare atât de tristă, încât lui Willow i-au dat lacrimile studiind scrisul copilăresc. Niciodată nu se apropiase atât de mult de Alice și de sora lui Bobby, Nell, și simțea că descoperise o mică fereastră către lumea lor.
A dat să îl pună la loc în carnet, dar i-a fost imposibil să se despartă
de el. Era un bilet spre trecut, către Alice și Nell și tot ce dorea cu disperare să afle de când se știa. Dacă ar putea să dea de Nell și să
vorbească cu ea! Ar face orice să o întâlnească, să discute cu ea. Nu înțelegea cum putea să simtă atât de mult lipsa unei persoane pe care nu o întâlnise niciodată. Willow a aruncat o privire scurtă spre ghișeu, luând o decizie pe loc și, asigurându-se că femeia nu o vede, a strecurat biletul în poșetă.
— Ați cerut articole despre Tessa James, a zis femeia voioasă când Willow s-a apropiat de ea, făcând-o să se simtă foarte vinovată pentru ceea ce făcuse. Au fost multe, așa că v-am printat câteva. Dar puteți veni în altă zi să le citiți pe celelalte.
Willow i-a mulțumit și a trecut cu privirea peste primul articol. Era din Sussex Times, datat februarie 1950: Moașa condamnată era nevinovată?
Articol în exclusivitate, de Milly Green.
Un șofer a apăsat pe claxon când Willow a pășit în stradă, în fața blocului tatălui ei. A făcut un salt în spate și inima i-a bubuit în urechi,
când mașina a trecut în goană pe lângă ea. Era pierdută în gânduri, copleșită de ziua aceasta; s-a uitat în ambele direcții și a pășit din nou pe stradă, încercând să se liniștească și să își astâmpere emoțiile. Telefonul mobil s-a pornit să-i sune în geantă și, știind că era probabil Charlie, care voia să vadă ce face, nu a răspuns. Nu voia să-l mintă sau să fie nevoită să
îi explice situația la telefon. Odată ce va vorbi cu tatăl ei, spera că se va simți mai bine și îl va suna. Dar îi era groază de discuția cu tatăl ei despre proiectul cu casa parohială, și nu știa cum să o abordeze.
A început să urce treptele spre apartamentul lui și când a simțit mirosul de urină de pe scară, i-a revenit senzația de greață. Durase mult timp până ce consiliul local îi găsise o locuință și o vreme păruse că va trebui să locuiască cu ea când va ieși din închisoare, ca să nu ajungă pe străzi. Dar în cele din urmă îi găsiseră un apartament prăpădit de două
camere și, cu toate că nu era ceea ce s-ar numi o casă primitoare, Willow îi cumpărase câteva obiecte de mobilier și vase de bucătărie de la un magazin caritabil din apropiere și zugrăviseră împreună camera de zi și dormitorul. Se simțea mai bine știind că e acolo și că, atâta vreme cât reușea să nu intre în belele, polițistul supraveghetor îl va lăsa în pace.
Ajunsă pe coridorul de la etajul lui, a fost cuprinsă de panică și a început să repete în minte discuția. Gândurile i s-au întors la polițistul de legătură care o intervievase când Bobby urma să fie eliberat pentru bună
purtare și nu avea unde să se ducă.
— Știm că ai avut o relație tensionată cu tatăl tău, Willow, dar avem nevoie de o adresă, altfel nu îl putem elibera. Ești ultima lui speranță; dacă nu îl primești la tine, va trebuie să îi fie revocat ordinul.
Spusese că îl va primi, desigur, dar în același timp recunoscuse că de multe ori i se păruse un om cu care era greu de tratat.
— Tuturor ni se pare așa, Willow, îi răspunsese femeia. Muncim din greu să construim relații, dar unor oameni pur și simplu nu le place sistemul, nu le plac funcționarii, își țin capul plecat și nu comunică. Tatăl tău este unul dintre acești oameni.
— Pot să pun o întrebare? De ce nu i s-a acordat eliberarea condiționată mai devreme? Adică, de obicei deținuții nu ispășesc decât jumătate din sentință, nu-i asa?
Willow simțea că îl trădează, punând întrebări pe la spatele lui.
— Comportamentul tatălui tău în închisoare este de vină pentru
faptul că a stat mai mult decât minimum necesar. Are o atitudine conflictuală, se opune autorității și nu respectă regulile.
— Dar de ce? Adică, de ce vrea să-și facă viața mai grea decât trebuie să fie?
Femeia se oprise o clipă, o privise pe colega ei, apoi pe Willow.
— Pentru că ispășea o condamnare mai lungă, i s-a făcut o evaluare psihologică și a ieșit la suprafață trauma pe care a suferit-o.
