— Am vrea să ținem o conferință de presă, domnule Hilton, cu dumneavoastră și soția dumneavoastră. Primele douăzeci și patru de ore sunt cruciale în cazurile disparițiilor de copii.

Leo a sărit în picioare auzind bâzâitul interfonului de la poarta principală, care se declanșase în mod repetat în ultima oră, de când sosise presa. A traversat bucătăria și a apăsat pe butonul care a activat camera video.

— Da, alo? a zis el cu disperare în glas.

— Domnule Hilton, numele meu este Hannah Carter, sunt de la Daily Mail. Am dori să ne exprimăm părerile de rău pentru că treceți prin aceste momente grele și ne întrebam dacă aveți vreo veste despre fiica dumneavoastră. Sau vreun comentariu pe care ați dori să îl faceți?

— Nici un comentariu. Și vă rog să nu mai sunați la interfon; trebuie să îl lăsăm liber pentru poliție. Dumnezeule, cum de au ajuns aici atât de repede?

— Avem nevoie de presă, mă tem că e răul necesar. E știrea principală în programul de seară. Detectivul Hatton îl urmărea pe Leo care măsura bucătăria cu pasul. Și am lansat un apel public, exprimându-ne îngrijorarea crescândă pentru siguranța ei.

Leo s-a apropiat de televizor și l-a pornit. Pe ecran a apărut o fotografie a Siennei zâmbind. Era o fotografie pe care o făcuse Helen la un picnic în gradină, vara trecută, o fotografie care surprindea un anumit moment în timp. Nimeni nu și-ar fi putut imagina importanța ei, faptul că într-o zi va fi imaginea afișată de toate ziarele și televiziunile din tară.

— Dispariția unui copil ar fi un coșmar pentru orice familie, spunea reporterul aflat la poartă, în capătul aleii, dar pentru Leo Hilton și familia lui este un coșmar care se repetă. În 1969, în ajunul Anului Nou, Alice

Hilton, în vârstă de șase ani, a dispărut de aici, de la Conacul Tiselor, casa familiei, unde a fost văzută ultima dată Sienna ieri, chiar înainte de a dispărea. Alice nu a fost găsită niciodată, iar dispariția ei rămâne și astăzi un mister. Oricine o vede pe Sienna este rugat să anunțe imediat poliția.

Fetița are părul blond, ochii verzi și o înălțime de un metru douăzeci.

Purta o geacă roșie, din puf, o căciulă neagră și mănuși.

— Doamnă Hilton, a spus detectivul întorcându-și atenția înapoi, la Vanessa, cu pixul pregătit. Să ne întoarcem la ultimul moment în care ați văzut-o pe Sienna. Ați văzut-o de la fereastra camerei dumneavoastră în fața casei, corect?

Vanessa l-a privit și a simțit un miros de ceapă în respirația lui. Își simțea tot corpul ca pe un nerv expus, ca și cum pielea îi era încet.

— Doamnă Hilton, credeți că am putea urca în camera dumneavoastră ca să-mi arătați locul exact din grădină în care ați văzut-o pe Sienna?

Vanessa a privit în spatele detectivului, către reflexia ei în geamul bucătăriei, dincolo de care cădea zăpada. O femeie bătrână o fixa cu privirea. În visele ei, avea întotdeauna vârsta pe care o avusese în seara petrecerii. Încă putea alerga, putea dansa și înota. S-a uitat la mâinile ei; erau mâini de femeie bătrână, dar în sufletul ei se simțea de treizeci de ani.

— Doamnă Hilton? Mă auziți?

— Vă rog, o puteți lăsa în pace pe mama? a zis Leo. N-o mai ajută

memoria și nu-și amintește nimic. Ne putem concentra asupra căutării?

O mulțime de prieteni și săteni mă întreabă dacă ne pot ajuta, dar la momentul acesta nu pare să fie nimic coordonat.

— Este imposibil să căutăm pe întuneric, domnule Hilton. Vom reîncepe, desigur, odată cu primele raze de lumină și vom ridica un cort unde voluntarii se pot înregistra. Am programat, de asemenea, o conferință de presă mâine-dimineață, la ora opt, iar dumneavoastră și soția trebuie să pregătiți o declarație.

— Ei bine, eu nu pot să stau și să aștept să fac o declarație când Sienna e pe undeva pe afară. Acum o să ies din nou s-o caut. Leo a ridicat ochii spre ceasul din bucătărie. Este abia șase. Nu pot sta aici degeaba până dimineață.

— Polițistul de legătură cu familia se află aici, așa că poate avea ea

grijă de mama dumneavoastră, a spus polițistul.

Vanessa a ridicat privirea și a văzut-o pe Helen intrând. Era palidă și tremura violent. Polițista i-a tras un scaun lângă plită și a ajutat-o să se așeze.

— Vă fac un ceai, a zis ea, înainte de a se uita spre Leo. Aveți niște pături?

— Cred că au fost împachetate toate, dar o să arunc o privire sus.

— Am remarcat cutiile; când vă mutați? a întrebat detectivul în timp ce Leo se îndrepta spre ieșire.

Leo s-a oprit brusc, apoi s-a întors lent.

— Trebuia să plecăm în Franța mâine, dar în mod evident plecarea nu va mai avea loc acum.

— S-a finalizat vânzarea? Adică există cumpărători care așteaptă să

se mute în casă?

— Nu, casa va fi demolată. Suntem în proces de vânzare a pământului unor dezvoltatori imobiliari.

— Înțeleg, ce fel de dezvoltare imobiliară?

— Se vor face zece case și un centru comunitar. Ce relevanță are asta?

Detectivul Hatton și-a înclinat capul, mâzgălind ceva în agendă.

— S-ar putea să nu aibă, dar poate că Sienna era supărată pentru toate schimbările și pentru mutare. Era cineva de care-i părea rău în mod deosebit că se desparte, știți cumva?

Leo a închis ochii.

— A pomenit de Dorothy și Peter, dar am verificat la ei deja.

— Cine sunt Dorothy și Peter? a întrebat detectivul Hatton.

Leo i-a aruncat o privire Vanessei și a oftat.