— Nu, stai aici și ai grijă, în caz că apare Sienna.

Leo a urmat-o pe Helen spre mașina poliției care îi aștepta pe aleea de acces din față.

Vanessa a urmărit plecarea mașinilor, iar casa a trecut deodată de la zarva mișcării la tăcerea unei carcase goale. Apoi s-a întors și a traversat holul pustiu, unde singurul lucru care mai rămăsese era portretul lui Alice pe care Helen îi rugase pe muncitorii de la firma de mutări să îl lase deocamdată.

S-a oprit și s-a uitat la el, apoi s-a lăsat pe podea, trecând cu degetul peste obrazul copilei, și a început să plângă.

22.

Willow

Vineri, 22 decembrie 2017

Willow a trecut cu mașina pe lângă mulțimea de jurnaliști aflați la capătul aleii de acces de la Conacul Tiselor și i-a văzut pe cei doi polițiști în veste fluorescente care încercau să-i țină pe loc. În mod obișnuit, nu ar fi avut probleme la parcare, dar marea de reporteri disperați să afle noutăți sau să surprindă o imagine cu Helen și Leo Hilton bloca toată

aleea.

Într-un final, a găsit un loc la capătul potecii care ducea spre vechea casă parohială și a oprit motorul. Și-a sprijinit fruntea în palme și a inspirat de câteva ori. După o noapte nedormită, în care își făcuse mii de griji în legătură cu tatăl ei și cu Sienna, se trezise devreme. Habar nu avea cum să o găsească pe Nell; nu știa nici măcar dacă mai era în viață. Dar comentariul tatălui ei despre faptul că a întâlnit-o o făcea să presupună că

este.

Dar unde se afla? În mod evident, Bobby nu reușise să dea de ea, deci ce șanse avea ea? Sunase la consiliul local la ora începerii programului, în încercarea de a afla cum să găsești pe cineva despre care nu cunoști nici un detaliu de la care să pornești, în afară de numele pe care îl purta în copilărie și adresa de atunci. Vorbise cu o femeie pe nume Claire care îi spusese că este destul de nouă acolo și n-avea nici o idee, dar că va cere sfatul unei colege și o va suna înapoi.

Nedorind să ajungă devreme la serviciu, se îndreptase spre casa parohială. Nu știa ce o atrăgea într-acolo, dar simțea că proximitatea casei în care copilăriseră Bobby și Nell îi va aduce mai aproape de ea și o va ajuta să gândească mai limpede.

Coborând din mașină, a fost izbită de aerul rece de la primele ore ale dimineții. Telefonul mobil a început să sune, atrăgându-i atenția. Pe ecran clipea numele lui Charlie, dar ea l-a băgat înapoi în buzunar și a lăsat căsuța vocală să preia mesajul. Simțea că îi vâjâie capul, iar după

arestarea tatălui ei știa că Charlie va avea o mulțime de întrebări la care nu avea puterea de a răspunde. Gândurile ei se îndreptau spre Sienna, care lipsise deja întreaga noapte, în condițiile unor temperaturi cărora

n-ar fi putut să le supraviețuiască. A încălțat ghetele pe care le ținea întotdeauna pe bancheta din spate, și-a încheiat paltonul și și-a înfășurat fularul de două ori în jurul gâtului. Apoi a pornit pe poteca acoperită cu gheață, pe lângă gardul viu din dreapta ei, care ascundea vederii Conacul Tiselor. Au învăluit-o sunetele și mirosurile peisajului de țară și s-a forțat să tragă adânc în piept aerul rece al dimineții, în încercarea de a se liniști.

Ajunsă la capătul gardului viu, a privit spre stânga și l-a văzut: maiestuosul conac în stil georgian, aflat dincolo de două câmpuri, înconjurat de mașini de poliție și camioane de la firma de mutări.

Pământul familiei Hilton se întindea cât vedea cu ochii, iar casa parohială

era singura spărtură de pe domeniu. A inspirat adânc, simțind că urma să revadă un prieten de mult pierdut și, când a lăsat în urmă zona străjuită de gardul viu, i-a apărut în față casa parohială.

A fost surprinsă să vadă două excavatoare deja pregătite lângă casă, așteptând parcă nerăbdătoare semnalul de începere. Pe toate zidurile erau lipite indicatoare pentru demolări, vopsite într-un galben aprins.

Leo Hilton nu pierdea timpul.

Nu mai fusese aici decât o singură dată, cu ocazia unei vizite pe viitorul șantier, împreună cu Mike, și atunci se forțase să se plimbe în jurul casei cât putea de detașată, ca să pună la punct detaliile demolării.

Nu lăsase să i se formeze în minte gândul că aceasta era casa în care tatăl ei își petrecuse copilăria. De atunci nu mai fusese locuită de nimeni și ajunsese o ruină. Pe toate zidurile urca iedera, iar ferestrele nu mai aveau geamuri.Acum, după discuția cu tatăl ei, s-a întors și a privit-o drept în față, silindu-se să o vadă cu adevărat pentru prima dată. Era mai mică de aproape decât părea privită de la marginea pământului Hiltonilor și, cu toată starea ei deplorabilă, avea încă un farmec aparte: un acoperiș

ascuțit peste tindă, ferestre mici, cu pervazuri groase pe care și le imagina împodobite cu ghivece de flori și o verandă care înconjura toată partea din față a casei. Fusese vopsită în alb la un moment dat, dar acum era într-atât de acoperită de mizerie, că se făcuse aproape neagră.

Willow s-a apropiat încet de intrare. Ușa grea, din lemn, atârna în balamalele sale de fler, iar după câteva încercări, a reușit să o urnească. A așteptat ca ochii să i se obișnuiască cu întunericul, apoi a pornit lanterna de pe telefonul mobil ca să arunce o privire în jur, luminând înspre colțuri pe măsură ce înainta.

Nu vedea nici o urmă a casei primitoare despre care vorbea câteodată tatăl ei; nici o urmă a vieții trăite de Alfie, de Bobby și Nell.

Nimic în afară de un loc rece, o podea din piatră care se fărâmițase în timp și o gaură în zid, acolo unde altădată era șemineul. Lipsea o bucată

mare din acoperiș, iar porumbeii își făcuseră cuib în ce mai rămăsese din el.

Și l-a imaginat pe tatăl ei ca băiat, poate stând la masa de la fereastră, sau lângă foc, împreună cu sora lui. Willow și-a amintit de fotografia fetei blonde cu ochi albaștri pe care o găsise în apartamentul tatălui ei și a încercat să și-o imagineze în spațiul în care se afla acum. Era încă

tulburată de acuzația lui că ar fi întâlnit-o pe Nell; cum putea să se petreacă una ca asta fără ajutorul lui? Oare Nell îi spusese că luase legătura cu ea? Să fi ratat vreun e-mail sau vreo scrisoare primită de la ea, pentru că fusese atât de ocupată în ultimul timp? Tatăl fusese atât de vehement; i se păruse imposibil de acceptat că nu se întâlniseră. Dar cum?

Umezeala din căsuță îi stârnea din nou senzația de greață și, îndreptându-se spre ușă, pentru a ieși, și-a dat seama că înțepenise închisă. A împins-o cu umărul, străduindu-se să o deschidă și simțind că

o încearcă din nou plânsul.

Oriunde se ducea, indiferent cu cine era, oricât se prefăcea că totul era în regulă, se simțea ca în clipa aceasta: înfrigurată, singură, împingând în ușa vieții și neavând niciodată liniște. Într-un final, după

un ultim brânci, ușa a cedat și ea aproape s-a prăbușit în lumina dimineții de iarnă. În timp ce aerul rece îi pătrundea în plămâni, a pornit-o grăbită

înainte, încercând să își scoată din suflet tristețea casei.

În scurt timp a început să-și dea seama că traversa în sens invers poteca pe care trebuie să fi mers Alice Hilton în seara aceea fatidică.

Îndreptându-se spre Conacul Tiselor, și-a imaginat-o pe fetița în rochie roșie mergând în fața ei, călcând prin zăpadă în căutarea cățelușului.

Ajunsă la gardul viu de la capătul câmpului, a găsit o deschizătură în frunziș și a trecut prin ea, iar ramurile groase i s-au prins de palton și i-au zgâriat mâna. Ieșind pe câmpul dinspre Conacul Tiselor, a văzut salcia imensă – după care fusese numită3 – sub care știa – din scrisoarea lui Nell pentru Alice, găsită în carnet – că Nell îngropase cutia din metal cu 3 În engleză, Willow – atât nume propriu feminin, cât și substantivul „salcie”

carnetul înăuntru. Cum ajunsese carnetul în posesia ei? se întreba Willow. Și de ce îl îngropase?

Salcia domina peisajul – o siluetă singuratică, între pământul casei parohiale și marginea domeniului din jurul conacului. Ramurile sale lungi păreau să se întindă, încercând să o tragă spre ea.

Ascultând sunetele propriei răsuflări grele, privirea i-a fost atrasă de ceva de la baza copacului. O etichetă din plastic, îndesată la rădăcină. S-a apropiat și s-a aplecat, ridicând-o de la pământ. Și-a dat seama imediat ce era: un indicator folosit pentru raportul de excavare a solului, cu numele companiei pe el: Pre-Construct Archaeology. L-a băgat în buzunar; acum avea o dovadă, dacă Mike încerca să nege.

A mers mai departe prin pădure către casă, neînțelegând ce o trăgea într-acolo. Gândul la dispariția micuței Sienna și la disperarea pe care o simțeau cu siguranță Leo și Helen a izbit-o deodată când a ajuns la liziera pădurii și a văzut mașinile de poliție parcate în fața casei. S-a simțit dintr-odată scârbită de ea însăși pentru că venise pe domeniul Tiselor când familia trecea prin ce trecea; n-avea ce căuta acolo, nu era locul ei.

S-a întors și a plecat pe unde venise, până când a ajuns la mașină. În timp ce scotocea în geantă după cheie, simțea că întâmplările din ultimele douăzeci și patru de ore o ajunseseră. Greșise venind aici; era panicată și copleșită după discuția cu tatăl ei. În cele din urmă, a intrat în mașină, în siguranță, încercând să-și regleze respirația, în timp ce o mașină de poliție a trecut pe lângă ea cu Helen Hilton pe bancheta din spate. De fiecare dată când se întâlniseră, Helen fusese binevoitoare, oferindu-i ceai, zâmbind, dar întotdeauna distantă față de Willow, dispărând la fel de repede cum apărea. Acum, trecând prin fața ei, părea complet schimbată: trasă la față și cu o privire hăituită.

Telefonul lui Willow a sunat deodată, făcând-o să tresară.

— Alo? Willow James la telefon.

— Bună ziua, sunt Claire de la Consiliul din Lewes; am vorbit mai devreme.

— Da, vă mulțumesc că mă sunați înapoi atât de repede.

— Mă tem că nu am prea multe vești pentru dumneavoastră. Am vorbit cu colega mea și se pare că nu este permis să dezvăluim numele de după căsătorie – din cauza dreptului la confidențialitate.

— Dar îmi puteți spune dacă a fost adoptată sau a intrat sub tutelă?

Este mătușa mea, suntem rude, îi știu numele dinainte.