După ce mersese pe jos împreună cu Alfie de la secția de poliție la tribunal, Bella își croise cu greu drum spre intrare prin mulțimea adunată
care huiduia și striga numele mamei sale.
După ce a plecat cu Alfie de la poliție și s-a dus la judecătorie, Bella se luptase să intre, în timp ce mulțimea care se adunase huiduia și striga numele mamei sale.
— Scuzați-mă, sunt Bella James, îi spusese ea polițistului care stătea acolo. Omul nu a auzit-o, așa că a mai făcut un pas spre el. Scuzați-mă, domnule, unde trebuie să merg? Sunt fiica Tessei James.
Polițistul a auzit-o într-un final, dar la fel și câțiva alți oameni. Vedea cum se schimbă dispoziția mulțimii, le simțea privirile ațintite asupra ei și a lui Alfie.
Își întorsese privirile speriate spre polițist, care încercase să o strecoare printre cele două uși, în timp ce strigătele și îmbulzeala se întețeau. Un bărbat aflat în mulțime a lovit-o în spate, iar ea s-a împiedicat de ultima treaptă. Durerea i-a traversat piciorul când s-a lovit de piatra rece și, în timp ce se chinuia să își recapete echilibrul, o tânără
femeie elegantă, cu părul roșu ondulat, îmbrăcată într-o bluză albă și o fustă lungă, neagră, și-a făcut loc prin mulțime și i-a ajutat pe ea și pe Alfie să treacă de ușă.
— Vă mulțumesc, a zis Bella încet, când ușile s-au închis în spatele lor. Ai pățit ceva, Alfie? a zis ea, iar băiatul a clătinat din cap spre ea.
— Mă bucur că v-am putut ajuta. Trebuie să mergeți în sala de judecată numărul 1, a zis femeia, zâmbind binevoitoare.
Bella s-a scuturat și și-a masat genunchiul care o durea, înainte de a porni înainte, cu inima grea, în lungul coridorului acoperit cu un covor roșu.
— Scuzați-mă, i-a zis unei femei care ștergea geamurile la capătul holului. Puteți să îmi spuneți unde se află biroul administrației?
Femeia a întors capul și s-a uitat la ea; părea enervată pentru că
fusese întreruptă.
— Sus pe scări, prima pe stânga, a spus ea, după care și-a văzut de treaba ei.
Bella a privit în jur, asigurându-se că nimeni nu îi remarcase prezența și a pornit pe scara din lemn, împreună cu Alfie, care se ținea strâns de mâna ei. Într-un final, a ajuns în vârful scării și a bătut la ușa din fața ei. O voce curtenitoare i-a strigat să intre, iar ea a deschis ușa și a dat peste o femeie masivă, cu părul strâns într-un coc și ochelari pe un lanț, care se odihneau pe pieptul ei.
— Bună ziua, mă întrebam dacă m-ați putea ajuta, a zis ea, zâmbind nesigură. O rudă de-a mea trebuie să compară în fața instanței peste câteva săptămâni și mă întrebam dacă aveți o listă a avocaților din zonă
care își oferă serviciile gratuit.
Femeia s-a uitat la ea prelung, apoi a deschis un sertar și a scos un dosar. A căutat prin el, scoțând o foaie de hârtie.
— Sunt foarte aglomerați, a zis ea, întinzându-i-o, așa că dacă
procesul este peste numai câteva săptămâni, s-ar putea să nu aveți noroc.
Bella a aruncat o privire peste pagină.
— Mulțumesc. Sunteți sigură că aceștia sunt toți?
Femeia a încuviințat printr-o mișcare a capului.
— Mă tem că da. Justiția este scumpă. Unii avocați își oferă timpul voluntar, dar cei mai mulți nu lucrează niciodată gratuit.
Bella i-a mulțumit femeii, a împăturit foaia de hârtie și a pus-o în
geanta ei din pânză, apoi a coborât încet scările, spre ușa sălii de judecată
numărul 1.
Când a întins mâna spre clanța din alamă, o voce de femeie din spatele ei a făcut-o să tresară.
— Domnișoară James? Îmi pare rău să vă deranjez, dar am putea să
vorbim câteva momente?
Bella s-a întors și a văzut-o pe femeia care o ajutase la intrare. Părea tânără – în jur de douăzeci și cinci de ani, și-a zis Bella – și se bâțâia de pe un picior pe altul în timp ce vorbea, de parcă avea atât de multă energie, că nu mai știa ce să facă cu ea.
— Numele meu este Milly Green, sunt reporter la Sussex Times. Dacă
vreți vreodată să vorbiți despre procesul mamei dumneavoastră, să
spuneți povestea din punctul dumneavoastră de vedere, ușa mea este deschisă oricând. O buclă roșcată i-a căzut peste ochii verzi când i-a întins Bellei o carte de vizită cu un număr de telefon pe ea. Știu că și-a susținut întotdeauna nevinovăția și aș vrea să aflu adevărul.
Ochii Bellei s-au fixat fioroși asupra tinerei.
— Mă îndoiesc că adevărul vinde la fel de multe ziare ca o poveste de senzație, a spus ea.
Femeia a zâmbit ironic.
— Depinde de poveste. Nimeni nu vrea să aibă pe conștiință
condamnarea pe viață a unei femei nevinovate și, dacă este condamnată
pe nedrept, vreau ca toți cititorii noștri să știe asta. Vocea mamei dumitale merită să fie auzită. Biroul meu se află vizavi de tribunal, dacă
