— Desigur, ar fi minunat. Adresa este Căsuța Tiselor, Kingston.

— Iar numele dumneavoastră?

— Numele meu este Dorothy, Dorothy Novell.

24

Bella

Ianuarie 1946

— Unde este fiul meu?

Bella îl privea mânioasă pe polițistul aflat în spatele ghișeului, în secția de poliție din Lewes. Tocmai fusese eliberată după noaptea petrecută în celulă pentru sfidarea instanței. Stomacul îi zvâcnea dureros și simțea că are febră.

— Este la tutorele său, a zis omul, ridicând cu greu capul dintre hârtii.

— Tutore? Ce tot spuneți? E fiul meu, de ce ați lăsat pe altcineva să-l ia?

Încerca să se lupte cu isteria care amenința să i se strecoare în voce.

— A zis că este bunicul băiatului, a spus polițistul.

— Eu sunt mama lui, a strigat Bella. Nu aveați nici un drept să i-l dați fără aprobarea mea.

— Ba aveam tot dreptul, domnișorico. Poate că ar fi trebuit să te gândești la fiul tău înainte să-l insulți pe judecător. În locul tău, eu aș fi mulțumit; băiatul tău ar fi ajuns la un azil dacă n-ar fi fost bunicul lui.

— Nu l-am insultat, a spus Bella privindu-l.

Știa că e lipsită de orice putere. Dacă făcea o scenă, putea fi arestată

din nou, iar atunci nu ar mai fi avut nici o șansă de a-l recupera pe Alfie înainte ca Wilfred Hilton să îl trimită undeva, departe.

A pășit afară, clipind des din cauza luminii soarelui de iarnă și s-a uitat în lungul străzii care ducea la tribunal, amintindu-și ultimele clipe petrecute cu mama ei. Nu știa dacă Tessa va înghiți fructele otrăvitoare de mătrăgună pe care i le dăduse, dar fusese un ultim gest de iubire; îi dăduse de înțeles că simțea profunzimea suferinței sale. Fusese lucrul cel mai dificil pe care îl avusese de făcut vreodată, dar după ce petrecuse o singură noapte într-o celulă rece, umedă, urât mirositoare, acum înțelegea mai bine ca niciodată că luase decizia corectă.

Înțelegea ce avea de făcut acum, dar nu știa cum să ajungă la Conacul Tiselor și nici cum să-l răpească pe Alfie. Casa era plină de servitori, iar Wilfred fără îndoială se asigurase că era ascuns într-un loc

unde să nu îl poată găsi.

S-a așezat pe trepte și și-a lăsat capul pe genunchi, încercând să

ignore durerea pe care o simțea în abdomen. Nu știa cât timp rămăsese acolo, dar când a ridicat în sfârșit capul, nu-și mai simțea mâinile și fața de frig. A aruncat o privire spre ceasul de pe turla care se ridica deasupra ei. Trebuia să ajungă cât putea de repede înapoi, în Portsmouth, altfel angajatorul ei n-avea s-o mai primească și avea să rămână pe străzi. Nu avea bani pentru biletul de tren. Avea nevoie de mama ei; fără ea, era pierdută.

— Domnișoară James, s-a auzit o voce de femeie venind de pe treptele din spatele ei. Mă ierți că te deranjez. Eram în cafeneaua de peste drum, așteptând să te elibereze. Ai vrea ceva de mâncare? Sunt sigură că

îți este foame.

Bella a ridicat privirea. O recunoștea pe fata care stătea în fața ei, dar nu își amintea de unde.

— Cine sunteți? a întrebat ea, începând să tremure de frig.

— Ne-am întâlnit ieri, la tribunal. Numele meu este Milly Green, sunt reporter la Sussex Times, a zis tânăra, suflând în palmele reci și sărind de pe un picior pe altul. Eram acolo când ai vorbit despre mama dumitale și doctorul Jenkins. Sper să fii de acord să vorbim despre caz, să

îmi spui punctul dumitale de vedere. Acum, că procesul s-a încheiat, putem să publicăm articolul. Știu că și-a susținut întotdeauna nevinovăția.

Bella a clătinat din cap.

— Dacă procesul s-a terminat, ce rost mai are? A fost găsită

vinovată, în caz că ai lipsit de la citirea verdictului.

— Am fost acolo, domnișoară James, în fiecare zi a procesului. Am ascultat ceea ce ai spus și te cred, așa cum te vor crede și cititorii noștri.

Mama dumitale merită să-și facă vocea auzită. Apoi mai este și șansa unui apel. Mai ales dacă pornim o campanie. Mergem înăuntru să ne încălzim?

Bella a încuviințat din cap, slăbită de frig și de foame. S-a ridicat încet, strângându-și pe ea șalul mamei sale.

Au traversat strada și au intrat într-o cafenea mică și primitoare.

— Ai vrea o cana de ceai și niște pâine prăjită? a întrebat Milly.

— Doar ceai, mulțumesc.

Bella și-a tras un scaun și s-a așezat pe el.

S-a auzit clopoțelul de deasupra ușii, iar când s-a uitat a văzut intrând o familie tânără: o femeie frumușică, cu soțul ei și un copil mic.

Soțul își pierduse un picior de la genunchi în jos și se mișca greu cu cârjele. A înjurat în barbă când ușa s-a lovit de el, iar fetița lui a ridicat ochii spre el și apoi s-a ascuns în spatele mamei sale. Bella a îndepărtat un scaun din drumul lui, iar omul s-a uitat la ea și i-a mulțumit din ochii apatici, lipsiți de viață.

— Poftim, a zis Milly, înclinând ceainicul și turnându-i în ceașca.

Bella a ridicat-o și a luat o înghițitură. Era prea fierbinte, dar îi făcea bine să simtă ceva cald între palme. Înghețase de frig până în măduva oaselor și tremura.

— Mulțumesc, a zis ea încet. Nu știam că există și reporteri femei.

— Nu suntem multe, a zis Milly, scoțându-și haina și punând-o pe spătarul scaunului, înainte de a se așeza. Nu primesc însărcinări legate de cazurile judecate la tribunal și de crime, decât acum, când toti bărbații sunt la război. În mod normal, m-aș ocupa numai de pagina pentru femei, aș relata despre ziua orașului sau aș face reportaje la Institutul pentru Femei.

Bella a încuviințat din cap.

— Cred că atunci când se va termina războiul, multor femei le va fi greu să revină la starea dinainte a lucrurilor.

Milly a tăcut o vreme.

— Îmi pare foarte rău că mama dumitale a primit această sentință.

Bella ținea în mână ceașca simțind cum căldura i se răspândea prin degetele înghețate de frig. Într-un final, a ridicat privirea.

— Mama mea nu i-a făcut rău lui Evelyn Hilton. Mama credea în nașterea naturală, credea că natura trebuie lăsată să își urmeze cursul. Nu ar fi tăiat-o așa pe Evelyn; credea că trebuie să aștepți până ce copilul este gata. Uneori stătea nopți și zile întregi lângă mamă, a zis Bella, simțind că