— Aici sunt urme proaspete de roți, a zis el cu sufletul la gură.

Cineva a trecut pe aici. Poate că l-au arestat deja pe Bobby James.

A coborât și a înaintat cu greu pe terenul accidentat, spre poarta din față. În timp ce se lupta cu zăvorul, îi scăpau mici salve de răsuflare înghețată în efortul de a-l deschide.

Vanessa nu putea să își alunge din minte imaginea fetiței ei chinuindu-se să deschidă poarta înzăpezită, cu mâinile tremurându-i de frig, încercând cu disperare să dea de cățel; abandonând zăvorul, poate, cățărându-se peste poartă și parcurgând restul dumului în fugă. A scuturat din cap, ca să își alunge imaginea din minte, în clipa în care detectivul a reușit să deschidă poarta și s-a grăbit să urce înapoi în mașină. A băgat în viteză, iar roțile înzăpezite au pornit din nou să se miște, derapând.

— Văd lumini lângă casă. Poate îl aduc pe Bobby James în direcția asta, a zis el, arătând spre locul în care zorii roșietici se întâlneau cu luminile albastre ale mașinii de poliție din fața lor.

Ochii Vanessei se închideau de epuizare, în timp ce mașina se legăna ca o barcă pe drumul accidentat. A privit în jur înnebunită, căutând în zăpadă urmele de pași ale fetei sale. Mills a apăsat pe accelerație și au lăsat în urmă gardul viu, iar casa parohială le-a apărut în fața ochilor, dincolo de cotul drumului din fața lor.

Nu mai fusese aici de ani întregi, iar acum, privind-o, a remarcat că

se degradase foarte mult. Era o casă frumoasă, primitoare, cu grinzi de lemn aparente, lambriuri din lemn sculptat, șeminee frumoase, cu placi de ceramică, și podele din dale de piatră. Dar în ultimii șase ani își pierduse strălucirea și fusese neglijată de Alfie, care se străduia să

conducă ferma și să aibă grijă de copii. Acum, caprifoiul din jurul intrării era încâlcit și neîngrijit, vopseaua era sărită și se cojea, iar poteca era acoperită de pământul și frunzele adunate timp de câteva luni.

Ochii ei au studiat urmele din zăpadă, până în capătul opus al casei, și spre câmpul de dincolo de aceasta, unde luminile pulsau în aerul dimineții. Și-a ținut răsuflarea când prin pâcla zorilor a apărut silueta unui flăcău, îmbrăcat într-o haină lungă, neagră și cu o căciulă de lână pe cap. Avea capul și umerii plecați, brațele legate la spate și era flancat de doi polițiști masivi, care pe jumătate mergeau și pe jumătate se târau prin zăpadă, spre mașina de poliție care îi aștepta. Vederea lui i-a tăiat răsuflarea, iar când a trecut prin lumina farurilor, a văzut că tremura violent. În clipa aceea, a ridicat ochii și a văzut-o, cu fața albă ca de

cadavru și ochii ficși.

Ochi de un albastru strălucitor, și-a zis Vanessa, iar pântecele a început să îi ardă de furie. Ochi care fuseseră ultimii ce o văzuseră pe fetița ei.

26.

Vanessa

Vineri, 22 decembrie 2017

Vanessa stătea întinsă pe pat, privind zăpada care cădea dincolo de fereastra camerei sale. Auzea lătratul câinilor salvatori și fluierele polițiștilor care străpungeau liniștea pădurii unde o căutau pe Sienna încă din zori.

S-a uitat la ceasul deșteptător și a aflat că este ora două după-amiaza.

În curând se va întuneca; trecea încă o zi, iar pe Sienna nu o găsiseră. De două zile casa era plină de oameni – mai întâi muncitorii de la firma de mutări, apoi poliția dar acum era cufundată în tăcere mormântală și nemișcare. Știa că Helen și Leo plecaseră, dar nu-și amintea unde și nici când urmau să se întoarcă.

Căderea continuă a zăpezii îi provoca somn, dar când închidea ochii, le vedea pe Alice și pe Sienna ținându-se de mână, una lângă alta, strigând-o pe nume. Nu dormise mai deloc; avea nevoie să doarmă

măcar o oră, apoi putea ieși să ajute la căutare, înainte de a se lăsa întunericul.

Își simțea ochii grei. Se dusese sus sub pretextul că avea nevoie să se întindă, dar principalul scop fusese să plece de lângă polițistul de legătură care îi fusese alocat. Era o femeie blondă, cu dinți albi foarte drepți și părul lucios, prins la spate într-o coadă. Se tot întorcea la minutele dinainte de dispariția Siennei, pe care Vanessa nici nu și le amintea. Într-un final, când a renunțat, a început să pună întrebări despre familie. Sienna era un copil fericit? Leo și Helen se certau? Sienna ar avea vreun motiv să se teamă să se întoarcă acasă? Îi făcuse ceașcă după ceașcă

de ceai și îi zâmbise cald, dar era un zâmbet care îi amintea Vanessei de crocodilul din Peter Pan.

Zilele și nopțile când Alice dispăruse erau scufundate în ceață, dar purtarea polițiștilor îi rămăsese vie în minte până astăzi. În timp ce umbla ca o nebună prin casă, gândindu-se la fiica ei dispărută, polițista care fusese însărcinată să aibă grijă de ei o consolase, îi făcuse ceai, o ținuse de mână, îi câștigase încrederea și o convinsese că îi era prietenă.

Poliția petrecuse mult timp asigurând-o pe ea și pe Richard că lucrau

alături de ei, că le vor aduce la cunoștință orice noi descoperiri și felul în care progresa căutarea. Erau agreabili și binevoitori, încercau să îi liniștească și treptat îi făcuseră să vorbească, să le împărtășească

gândurile lor, să aibă încredere în ei.

Dar pe măsură ce treceau orele și zilele fără nici un succes, Vanessa și-a dat seama că ea era cea care vorbea, care împărtășea și avea încredere, iar poliția nu le spunea nimic; chiar mai puțin decât spuneau presei, care de multe ori afla despre evoluții noi în caz înaintea lor. Citeau în ziar sau vedeau la știri că fusese descoperit un obiect de îmbrăcăminte sau că se bănuia că Alice fusese văzută undeva, iar Vanessa izbucnea în lacrimi și țipa și plângea că erau ultimii care aflau.

Acum o auzea pe polițista însărcinată să aibă grijă de familie vorbind încet la telefon, la piciorul scărilor.

— Doarme, este epuizată... Nu, chiar nimic, este foarte închisă, refuză să vorbească despre părinți. S-a ajuns undeva cu Bobby James?...

Legiștii i-au verificat apartamentul și mașina deja?... Căcat. Poate o ascunde altundeva.

În minte i-a apărut chipul lui Bobby James pe când avea treisprezece ani. Și-a amintit că fusese acolo, în biroul lui Leo, chiar înainte de dispariția Siennei. Ce căuta? Nu îl mai văzuse de aproape cincizeci de ani, de când fusese dusă la secția de poliție pentru a urmări printr-o oglindă semi-reflectorizantă cum este interogat. Îi implorase în mod repetat s-o lase să-l vadă pe Bobby, îi acuzase că îi ascund informații, dar ei refuzau s-o lase să-i vorbească. Într-un final, când asimțit că nu mai poate continua și i-a amenințat că nu mai cooperează cu ei dacă nu îi permit să stea de vorbă cu el, fuseseră de acord să o lase să asculte timp de cinci minute cum este interogat, după ce o avertizaseră că ar putea s-o tulbure.

Stătuse în camera de observare încinsă și neaerisită, împreună cu șase polițiști, adunați toți în jurul ei pentru a se chiorî la detectivul-inspector ales să-l interogheze. Masa și scaunul din mijlocul încăperii în care se desfășura interogatoriul erau goale, iar Bobby, îmbrăcat încă în hainele pe care le purta ultima dată când îl văzuse, era înghesuit într-un colț de detectiv. Arăta înfiorător, cu ochii injectați și învinețiți, buza umflată și însângerată, și părea să aibă o tăietură la cap.

— Trebuie să ne spui ce s-a întâmplat cu Alice, Bobby. Este o situație

foarte serioasă, iar tu nu ești cinstit cu noi.

Bărbatul stătea atât de aproape de el, încât Bobby era nevoit să

întoarcă capul.

— Vă rog, pot să stau jos, domnule? Stau în picioare de câteva ore, l-a implorat el, iar fața îi era atât de murdară, încât Vanessa vedea urmele lăsate de lacrimi.

— O să poți să stai jos după ce ne spui unde este Alice.

Bărbatul și-a lipit fața de cea a lui Bobby. Avea părul lins, dat pe spate și un tatuaj pe o parte a gâtului, parțial ascuns de gulerul cămășii.

Ținea în mână o fotografie a lui Alice, pe care o dăduse poliției Vanessa.

— Uită-te la ea, uită-te la fetita aceasta. Ce i-ai făcut?

— Nimic, domnule, nu i-aș face nici un rău lui Alice. Vă rog să mă

lăsați să stau jos, nu mă mai țin picioarele.

— Nu, a zis detectivul și l-a pocnit pe Bobby peste cap, puternic, iar Bobby a scâncit de durere și a început să plângă. Știm că ai fost ultima persoană care a văzut-o, așa că ai face bine să ne spui adevărul. Unde ai dus-o?

— N-am dus-o eu nicăieri, a fugit după ajutor, a răspuns Bobby plângând.

— Încotro, băiete? În ce parte a fugit?

Îi striga în față lui Bobby și îi săreau din gură stropi de salivă.

— Nu știu! Îmi pare rău, eu încercam să-l ajut pe tata.

Bobby a suspinat înainte ca polițistul să-l pocnească din nou.

— Trebuie să te concentrezi, Bobby. Ai fost văzut împreună cu Alice; ce făceai cu ea? Îți place să te joci cu fetițe, Bobby? a zis el, apropiindu-se și mai mult.