Willow a privit în sus și a văzut că în anumite secțiuni ale camerei șinele de care probabil atârnau draperiile din jurul paturilor erau încă

fixate în tencuială.

— Luna trecută a venit o bătrânică și zicea că a fost aici timp de doi ani, începând cu vârsta de zece ani. Patul ei era acolo, în colț. Și-a făcut aici o prietenă care a murit. Era foarte trist; te obișnuiai cu cei care mureau în somn, spunea ea.

— Zece ani? Ce trist, a zis Willow încet. Am impresia că nimeni nu le spunea nimic copiilor pe vremea aceea.

— Nu. Mulți dintre oamenii pe care i-am întâlnit credeau că făcuseră

ceva rău, sau că fuseseră abandonați de părinți. Nimeni nu i-a spus acestei femei de ce nu puteau sta părinții cu ea și nici când urmau să se întoarcă. A vrut să vadă mormântul prietenei sale și să îi aducă un omagiu, pentru că nu se mai întorsese aici niciodată.

— Sunt pacienți înmormântați aici? a întrebat Willow.

— Da, lângă pădure. Vă pot duce acolo într-un minut, a zis Sam entuziast, de parcă punea la cale o reuniune veselă.

Willow s-a apropiat de una dintre ferestre și a privit afară, spre copacii golași. Vântul geros sufla frunze moarte pe podeaua balconului cenușiu.

— Chiar îi scoteau pe pacienți acolo? a întrebat ea, încetișor.

— Da, frigul era singurul tratament pe atunci. Multe dintre bătrâne își amintesc. Nu le lăsau să închidă geamurile niciodată. Chiar dacă

ningea. Vedeți, frigul împiedica răspândirea tuberculozei.

Willow a privit de jur împrejurul camerei în care trebuie să fi stat Nell, locul atâtor tristeți și însingurări, și, cu toate astea, o simplă cameră, care nu lăsa nimic de înțeles despre trecutul adăpostit de tavanul său înalt. Erau două sau trei paturi metalice împinse la perete. Vopsea cojită

și parchet care se îmbâcsise, ajungând gri. Era un frig amarnic și, în ciuda paltonului ei gros de lână, a căciulii și mănușilor, a început să tremure.

— Oamenii pe care i-am condus aici mi-au spus că nu aveau voie să

se ridice din pat. Asistentele erau foarte severe, chiar și cu copiii mici.

— Nu pot să cred că erau trimiși aici copii fără părinți. Așa ceva este de neimaginat astăzi.

— Știu, iar uneori stăteau aici câte doi sau trei ani. Așa cum am spus, vizitele erau limitate la una pe lună pentru a reduce riscul de împrăștiere a germenilor. Unii nu primeau niciodată vizite, chiar și dintre copii.

Willow și-a mușcat buza imaginându-și acei copii abandonați care priveau cum se înghesuie vizitatorii ca să îi vadă pe ceilalți pacienți. A zărit o ușă la capătul camerei.

— Ce este acolo? a întrebat.

— Este camera în care se făceau radiografii.

Sam a împins ușa grea și s-a apropiat de niște obloane din lemn, pe care le-a deschis, dând la iveală o încăpere cu trei paturi lungi pe roți.

Zâmbind voios, a făcut câțiva pași spre celălalt perete.

— Uitați-vă aici, a zis el, deschizând un dulap înalt și trăgând afară

un aparat cu raze X pe șine. Stăteai în spatele acestui ecran de aici, iar aparatul făcea o radiografie a plămânilor tăi. Tare, nu? Iar morga este pe aici, în camera următoare.

Willow a simțit din nou că i se face rău când Sam a deschis ușa către încăperea următoare. Înăuntru erau patru cărucioare mari și un perete cu douăsprezece deschizături, destul de mari ca să încapă un corp.

— La capătul camerei este un lift, a zis el. Nu mai funcționează, dar cobora până în spatele clădirii, unde este cimitirul.

— Cred că am nevoie să iau aer, dacă nu te superi, a zis Willow.

În ciuda frigului pătrunzător, simțise deodată că o strânge fularul, iar fruntea îi transpira sub căciulă. Era sigură că va vomita din nou.

— Sigur, putem cobori spre ieșirea de urgență, ca să vedeți cimitirul, dacă doriți. Dar să știți că este cam neîngrijit. Nu cred că vin mulți oameni aici să se ocupe de morminte.

Scara care cobora spre ieșirea de urgență era strâmtă și prost luminată. Sam a îndreptat lanterna telefonului mobil în față, iar Willow a coborât încet, ținându-se bine de balustradă, împiedicându-se la un moment dat, dar echilibrându-se înainte de a cădea. Când au ajuns la ieșire, simțea că abia mai răsuflă și îi era greață, iar când Sam s-a împins în ușă ca să o deschidă, a simțit că o cuprinde panica.

— Îmi pare rău, de obicei nu este înțepenită, a zis el, scoțând un râs

nervos și împingându-se încă o dată în ea.

Într-un final, s-a deschis și au ieșit în lumina cenușie a zilei. Ploaia se oprise, lăsând un șir de băltoace în parcarea pentru angajați din spatele hotelului, care se învecina cu zona împădurită din spate.

— Pe aici se ajunge la cimitir; este la intrarea în pădure. Trebuie să

vă las singură, ca am o întâlnire în cinci minute, a zis Sam în timp ce ieșeau din umbra vechiului spital și se îndreptau spre pădurea deasă.

— Sigur, nu-i nici o problemă, a spus Willow.

Au traversat parcarea în pas grăbit, în direcția a doi piloni din beton care străjuiau un zid din piatră în ruine și o potecă îngustă, din ciment, care mergea spre pădure. În timp ce se apropiau, vedea vârfurile pietrelor de mormânt pe deasupra zidurilor.

— Eu vă spun la revedere, dacă nu vă supărați, a încheiat Sam, pornind înapoi.

— Îți mulțumesc pentru ajutor, a zis ea, apoi a inspirat adânc și s-a întors spre intrarea în cimitir.

În timp ce o învăluia tăcerea pădurii, a început să tremure. A mai inspirat de câteva ori, apoi a trecut hotărâtă de cei doi piloni din beton.

Era ciudat să vadă un cimitir aici, în mijlocul pustietății. Nu avea nici o ordine; numai socluri din piatră crăpate și cruci răspândite ici-colo.

Poteca era îngrijită, ca și cei câțiva metri de iarbă de la intrare, dar pe măsura ce se aventura mai departe, rădăcinile și tufișurile se înmulțeau.

A privit în jur, copleșită și neștiind de unde să înceapă. Nu putea citi toate pietrele de mormânt; erau prea multe. A privit în sus, spre spital, la ferestrele îndărătul cărora se aflase mai devreme, și și-a imaginat pacienții care priveau înmormântările de la balcoane. A început să

citească inscripțiile: Katherine Harper 1937-l950. Iubită fiică, soră, nepoată.

Unele pietre erau mai dichisite decât altele, dar cele mai multe morminte nu aveau decât cruci cu mici inscripții, pe care Willow își imagina că le oferea sanatoriul familiilor sărace.

Croindu-și drum printre tufișuri, a început să remarce că erau grupuri de morminte săpate în aceeași perioadă, la mijlocul anilor treizeci și în anii patruzeci, iar apoi, îndreptându-se spre partea stângă a pădurii, a găsit morminte din 1955 până în 1959.

Deodată i-a venit un gând. Știa că Nell se afla la sanatoriu la momentul dispariției lui Alice, în 1969. Poate că dacă găsea morminte ale

unor copii care muriseră în perioada în care se afla ea acolo, părinții lor ar putea fi încă în viață și ar putea să și-o amintească. Era puțin probabil, dar nu trecuseră decât cincizeci de ani și chiar dacă părinții aveau pe atunci douăzeci și ceva de ani, acum ar avea vreo șaptezeci și cinci. Era pură speculație, dar nu imposibil. A început să caute cu băgare de seamă

pietre de mormânt de la sfârșitul anilor șaizeci și începutul anilor șaptezeci.