În amintirea iubitei noastre Connie Walbrook, noiembrie 1968, a citit ea pășind de la un mormânt la altul, ghemuindu-se la pământ pentru a-și trece degetele peste literele unora dintre pietrele care se albiseră aproape complet. Deși începea să plouă din nou, simțea că inima i-o pornește la trap la această nouă licărire de speranță. Copacii de deasupra ei au prins să foșnească atunci când picăturile de ploaie au început să răpăie deasupra lor, iar Willow a înaintat mai adânc în pădure. În amintirea dragei noastre Helen Kerry, 1935-1953. Luată dintre noi prea repede.
Odihnește-te în pace. Numai optsprezece ani.
A continuat să înainteze, croindu-și drum tot mai adânc prin cimitirul abandonat, până când frigul a devenit insuportabil. Tocmai se gândea că va trebui să se întoarcă, a remarcat o mică bucată de piatră
semicirculară care ieșea din pământ, pe jumătate ascunsă în mărăcini.
Inima a început să îi bată mai tare când s-a apropiat. A înlăturat spinii cu piciorul, dar unul dintre ei i-a pătruns prin pantof, făcând-o să scoată un țipăt când a simțit cum i se îmbibă șoseta de sânge. Ignorând durerea ascuțită, a cercetat cuvintele șterse de pe placa din calcar gri: Heather Parks, 1958-1971. Iubită fiică a Emmei și a lui George. Luată dintre noi prea curând, ne va lipsi pe vecie.
A rămas câteva clipe cu ochii la piatra de mormânt, nevenindu-i să
creadă că găsise pe cineva care ar fi putut să o cunoască pe Nell. Apoi ochii i-au căzut pe un buchet de flori putrezite, legate cu o panglică
galbenă decolorată. Părinții lui Heather fuseseră aici cu puțină vreme în urmă, ceea ce însemna că probabil locuiau în apropiere. Iar Parks nu era un nume foarte des întâlnit. A scos telefonul și a fotografiat piatra de mormânt a lui Heather.
— Aici erați. Totul în regulă? s-a auzit o voce cunoscută din spatele ei, făcând-o să tresară.
— A, bună. Da, bine, mulțumesc, a zis ea repede. Pot să te întreb
ceva? Crezi că aș putea obține certificatul de deces al unei persoane care a murit aici?
— Nu sunt sigur, a zis Sam. Poate la consiliul local? Știu că mulți pacienți s-au dus acasă să moară. Mai ales copii. Au venit să îi ia părinții lor. Și cred că s-ar putea să existe un grup pe Facebook al celor care au fost internați aici. Merită încercat, nu?
Willow a încuviințat din cap.
— Bine, mulțumesc.
S-a uitat din nou la telefonul ei și a văzut că avea un mesaj. Ploaia se întețea acum, trecând printre crengile copacilor.
— Eu merg spre oraș, dacă aveți nevoie de o mașină, a zis Sam. Vă
scutesc de un drum cu taxiul.
— Minunat, a spus Willow. Ești foarte amabil, chiar mă temeam că o să pierd trenul.
A aruncat o ultimă privire spre florile de lângă mormântul lui Heather Parks, apoi s-a întors și s-a grăbit să îl ajungă din urmă pe Sam.
28.
NELL
Noiembrie 1970
— De ce nu-l pot vedea pe Bobby? Nu înțeleg.
Nell a privit peste masă la Dorothy, care scotea vasele pentru micul dejun.
— Este complicat, Nell, a zis Dorothy, scoțând un oftat greu.
— De ce? De ce nu îmi poți spune unde este? Vreau să-l văd. Mi-e dor de el. I-ai trimis scrisoarea mea?
— Da, Nell, am trimis-o.
— Atunci de ce nu-mi răspunde? I-am dat adresa mea cea nouă, aici, la tine acasă.
— La noi acasă. Este și casa ta, Nell, noi suntem familia ta acum.
Trebuie să încerci să mergi mai departe și să-ți faci prieteni noi la școală.
A trecut ceva vreme de când ai venit să locuiești cu noi.
— Nu vreau să-mi fac prieteni noi. Toți cei pe care îi iubesc mor, a început Nell să plângă. E vina mea că a murit Alice.
Dorothy s-a așezat pe scaun lângă ea și a îmbrățișat-o.
— Nu e vina ta. Tu nici măcar nu te aflai aici, Nell. Și oricum, nu știm dacă Alice a murit. Încă e dispărută. Ar putea să fie altundeva, împreună cu o altă familie.
— Nu e, știu sigur că nu e. E moartă.
Nell și-a îngropat capul între brațe.
— Nell, te rog, nu spune asta. Vino, trebuie să mănânci ceva.
— Nu-mi e foame, a zis Nell ridicându-se de la masă și alergând în sus pe scări în camera ei, unde s-a aruncat pe pat și s-a pornit să plângă în hohote.
Îi scrisese lui Bobby de multe ori, scrisori pe care Dorothy îi promisese să le pună la poștă, dar nu primise nici un răspuns. Încercase să o convingă pe Dorothy să-i spună unde se afla și ce făcuse, dar ea îi dădea întotdeauna răspunsuri vagi. Ea și Peter șușoteau mereu despre Nell când credeau că nu-i aude. Erau atât de diferiți de Bobby și de tata, nu îi spuneau niciodată nimic, o țineau închisă și o trimiteau la culcare când afară era încă lumină. Nu avea animale cu care să se joace și numai
o căsuță pentru păpuși cu care să își petreacă timpul. Îi era tare dor de viața de la fermă. Voia să alerge prin noroi, să îi ajute pe Bobby și pe tata, să hrănească vacile și să pălăvrăgească cu șoferul camionului de lapte în timp ce stătea cocoțată pe gard, mâncând mere.
Casa lui Dorothy și a lui Peter i se părea foarte stranie. Totul era bej –
covorul, pernele, păturile – și nu avea voie să atingă nimic. Era ca un tablou în care trebuiau să trăiască, dar fără să-l murdărească. Erau obsedați de curățenie. Nell crescuse la fermă, plină de pământ din cap până în picioare, dar tot ce îi spunea Dorothy când ieșeau afară era nu-ți murdări rochița, nu sări în băltoacă, fii atentă, Nell, nu te duce lângă
gard, să nu cazi. Apoi, de îndată ce se întorceau, era ora pentru baie, spală-te pe mâini, spală-te pe față, fă curat în cameră, ora de culcare, stinge lumina. Dorothy dădea mereu cu aspiratorul, curăța și ștergea.
Totul mirosea a flori artificiale, a levănțică și înălbitor. Lui Nell îi lipseau dezordinea și murdăria, fericirea, și haosul, și căldura vechii ei vieți, cizmele pline de noroi și trosnetul lemnelor din foc, baia o dată pe săptămână și hohotele de râs. Îi era atât de dor de vechea ei viață, încât simțea în burtă o durere care nu trecea niciodată.
S-a ridicat și s-a apropiat de fereastra dormitorului ei zugrăvit în liliachiu, în care toate cărțile și toate jucăriile se aflau la locul lor, și s-a uitat în zare, acolo unde capătul grădinii se învecina cu domeniul familiei Hilton. A privit spre aleea de acces ce ducea spre Conacul Tiselor și și-a închipuit cum ea și Alice alergau ținându-se de mână, iar Bobby mergea în fața lor și le spunea să se grăbească. Privind în gol și rugându-se ca vechea ei viață să reînvie, l-a văzut pe Leo, fratele mai mare al lui Alice, mergând spre pădure. Arunca un băț pentru Snowy, care crescuse mare acum și avea o blană albă și pufoasă și niște labe enorme care îl făceau să
semene cu un urs polar.
Nell s-a strecurat în jos pe scări și și-a tras cizmele din cauciuc care așteptau lângă ușa din spate. Dorothy era la chiuveta din bucătărie și vorbea cu Peter.
— Nu știu ce să mai fac cu ea. Uneori cred că a fost o greșeală să o aduc înapoi aici, dar trebuia să o ajut, nu o puteam lăsa singură în locul acela groaznic, unde nu o vizita nimeni. Vanessa mi-a spus limpede că ar fi preferat să n-o fac. Crede că ar fi trebuit să o adopte altcineva, dar atunci Bobby nu ar mai putea să o găsească.
— Nu-ți face griji în legătură cu ce gândește Vanessa. Dumnezeu știe că are destul de tras; pierderea unui copil este de ajuns să te aducă în pragul nebuniei. Dă-i timp, o să se liniștească. A trecut prin multe.
Nell și-a luat haina din cuier și a ieșit pe ușa din spate, închizând-o încetișor în urma ei, înainte ca Dorothy să se sperie că se va murdări și să
