Alice era în camera secretă, dar nu crezuse cu adevărat. Era un lucru imposibil de acceptat; simțea că o copleșește și o strivește tristețea. Au rămas împietriți, uitându-se unul la altul, până când Leo s-a întins și a apucat scrisoarea, apoi a trântit capacul.

În timp ce Leo rămăsese țintuit locului, trecând cu privirea peste scrisoarea pe care Nell o scrisese celei mai bune prietene a ei, Nell a fugit afară și s-a oprit pe prima treaptă, unde a vomitat tot ceea ce mâncase la micul dejun. Leo a urmat-o în scurt timp, și-a pus mâinile pe genunchi și a vorbit, trăgând în același timp cu disperare aer în piept.

— Dacă cheia se afla la gâtul lui Snowy, iar Alice era încuiată aici, cum a ieșit Snowy?

Nell s-a uitat la el, apoi a înconjurat casa și a întins mâna spre cărămizile din sticlă albastră, aflate la aproximativ un metru și jumătate de la pământ. Una dintre ele era spartă, lăsând o gaură în perete.

— În camera aceea este o fereastră. Uite, e spartă, a zis Nell, arătând spre ea.

— Probabil că Snowy a sărit pe acolo și s-a întors acasă, a spus Leo uitându-se fix la geam, apoi a întors privirea spre Nell și a clătinat din cap. Nu trebuie să spui nimănui, niciodată, despre lucrul acesta. Te vor acuza pe tine. S-a uitat la scrisoarea pe care o ținea în mână, apoi i-a întins-o, s-a întors cu spatele și s-a îndepărtat. Scapă de ea; arde-o. Să n-o vadă nimeni.

Rămasă singură, Nell a plâns în hohote până a rămas fără lacrimi, apoi s-a așezat pe trepte și s-a uitat la scrisoarea din mâna ei.

Dragă Alice,

Sper că ești bine, că o ții pe Snowy la căldură și te joci cu ea. Îmi este atât dedor de tine, încât nu mă pot gândi preamult laasta, că mă apucă plânsul. Abiaaștept să te revăd și să-ți arăt camera secretă pe care am găsit-o sub scările dincasa parohială – la asta se potrivește cheia de pe zgarda lui Snowy.

Nici nu-ți dai seama că acolo ar fi o încăpere, dar sub ultima treaptă este omicuță gaură pentru cheie. Se deschide ca un capac, către o lume secretă, cu unpat și un cufăr și o lumânare cu chibrituri. Dar nu știu unde vom locui de acumîncolo sau dacă vom putea intra vreodată împreunăîncamera secretă. Dacă îivezi pe Bobby sau pe tata, te rog să le spui că îmi este dor de ei și spune-le să-miscrie. Abia aștept să fim din nou împreună. Tu ești cea mai bună prietenă a meadin toată lumea.

Cu dragoste, Nell xxx

29

BELLA

Ianuarie 1946

Bella stătea lângă salcia de la marginea fermei, iar în mână ținea cutia pe care era gravat numele ei. A pus cheia înăuntru, apoi a sărutat-o și a închis-o bine. Ridicând de jos mistria, a săpat o groapă cât a putut de adâncă în pământul înghețat, după care a așezat cutia înăuntru și a acoperit-o. Când a terminat, s-a îndreptat peste câmp spre Conacul Tiselor, prin ceața groasă care acoperea pământul tare ca o pătură

îndărătul căreia se putea ascunde.

S-a strecurat tot mai aproape, înaintând printre umbrele imenșilor stejari care străjuiau câmpurile și a început să audă sunetele venite dinspre casă. Conacul Tiselor strălucea, părând că în toate cele zece dormitoare lumina era aprinsă și se auzeau strigătele băieților de la grajduri care se agitau panicați. Erau sunete cunoscute, pe care le ascultase de multe ori din locul ei de observație de la casa parohială: ogarii care lătrau frenetic în curte, uruitul mașinilor pe aleea de acces a marelui conac, claxoanele, șoferii care strigau exaltați.

Era ziua vânătorii anuale. Deși țara era adâncită într-o criză

profundă, alimentele nu se găseau și mulți oameni își pierdeau casele și fermele și erau mutilați fizic și mintal, Bella nu era surprinsă să vadă că

întâlnirea se ținea, ca în fiecare an. Fără îndoială, rațiile servitorilor fuseseră tăiate săptămâni întregi ca să se poată organiza festinul pentru bogații prieteni ai lui Wilfred, care depășiseră toți vârsta recrutării și negreșit se bucurau de ziua aceea care să le distragă atenția de la criza de după război.

Când a ajuns la zidul de piatră care marca granița dintre pământul mamei sale și cel al Hiltonilor, nu-și mai simțea picioarele în ghetele care alunecau pe pământul înghețat. A urmat zidul înspre intrarea în grajduri, unde vocile panicate ale băieților din curte se auzeau mai tare. S-a oprit și a ascultat, iar respirația ei a străpuns aerul dimineții de iarnă.

— Sid, unde este peria, încă n-am periat-o pe Brandy.

— Maiorul nu este încă înșeuat. O să vină imediat – mișcă-te mai repede.

— A verificat cineva tolba de la șaua lui Titus?

Bella s-a uitat cu grijă după colțul zidului și a văzut șase cai legați în fața grajdurilor, cu pături groase pe spate, respirația fierbinte pe care o scoteau pe nări, mâncând din plasele cu fân, în timp ce grăjdarii se agitau în jurul lor. La capătul îndepărtat se afla calul negru al lui Wilfred, Titus.

Părul lui strălucea, iar el stătea calm în timp ce lumea se mișca rapid în jurul lui. Era un cal puternic, un Rolls-Royce al cailor, așa cum îl descrisese odată tatăl lui Eli fiului său. După viteza cu care se mișcau grăjdarii și felul în care se răsteau unul la altul, era limpede că erau sub presiune și nu mai era mult timp până când caii trebuiau să fie gata.

Bella trebuia să ajungă repede la casă și să-l găsească pe Alfie înainte de a fi prea târziu.

A continuat să înainteze la adăpostul zidului care înconjura capătul grădinii de trandafiri, trecând de pergola în care ea și Eli stăteau în zilele de vară, când Wilfred era plecat cu afaceri. Ochii ei urmau cărarea către ușa din spate a casei, unde a văzut-o pe una din servitoare intrând grăbită cu un coș plin de lemne.

Și-a zis că probabil servitorii erau treji de ore bune, alergând, cu fețele aprinse de efort, aprinzând focurile în fiecare cameră, lustruind argintul, feliind slănina și adunând ouăle din curtea de păsări, ca bucătăreasa să poată pregăti micul dejun pentru cei veniți la vânătoare.

S-a ascuns în spatele gardului viu atent îngrijit, care se întindea pe toată lungimea grădinii, apoi a pornit-o spre ușa din spate. Auzea râsete și strigăte dinspre sufragerie; și-i imagina pe oaspeți îmbrăcați în hainele lor cele mai bune: cămăși albe, pantaloni de călărie negri, sacouri roșii atârnate de ușile dormitoarelor, alături de cizmele negre lustruite și de jobenuri.

S-a lipit de peretele de lângă fereastră. Micul dejun era în plină

desfășurare, iar bucătăreasa țâșnea de colo colo cu fața roșie, șorțul și mâinile pline de făină de la atâtea cornuri. Bella auzea zăngănitul farfuriilor și ordinele strigate. Pe plita încinsă fierbeau oale cu terci și lapte, platourile erau pline cu prăjiturele cu gem, iar majordomul îngrămădea farfurii pe braț, pregătindu-se să intre în sufragerie și încercând să evite furia bucătăresei.

Bella a privit cu atenție prin geamul aburit. Nu era nici urmă de Alfie, iar panica a început să pună stăpânire pe ea. Putea fi în oricare

dintre zecile de camere, la parter sau la etaj. În scurt timp, cornul va da semnalul de începere a vânătorii, servitorii vor fi pretutindeni, va fi văzută și vor chema poliția.

A mers în lungul lateralei casei, rămânând ascunsă privirilor când a trecut prin dreptul sufrageriei, unde vreo douăzeci de bărbați în vârstă

stăteau în jurul mesei imense de stejar și se ospătau la micul dejun.

Atmosfera era animată, majordomul turna vin de Porto în pahare, iar nerăbdarea de a începe ziua de călărie care se deschidea înaintea lor se simțea în palmele pe care oaspeții și le trăgeau unul altuia pe spate, în capetele date pe spate de cei care râdeau, în starea de frenezie anticipativă tot mai intensă. În capul mesei stătea Wilfred Hilton, zâmbea și umplea paharul bărbatului așezat lângă el, prietenul lui, doctorul Jenkins; un omuleț cu chip rotund și înfățișare lacomă, cu urme de ou în barbă. Bella îi privea și simțea cum crește în sufletul ei furia, până la punctul în care s-a simțit tentată să ridice o piatră de jos și să o arunce în geam.

Dar gândul la Alfie o făcea să meargă mai departe. A înconjurat întreaga casă, privind înăuntru prin fiecare fereastră, până când a ajuns la camerele servitorilor în partea din spate a casei, goale toate, din cauza eforturilor neostoite de a-i hrăni pe toți oaspeții aflați în vizită. Băiețelul ei nu se vedea nicăieri.

Ultima șansă era biroul lui Wilfred, o cameră imensă din partea stângă a casei, în față, iar ajunsă aici însemna că făcuse un cerc complet.

De la fereastra sa se vedeau lacul și imensa întindere a proprietății conacului. A privit pe furiș în camera plină de scaune tapițate cu piele, o canapea stil Chesterfield, un birou mare din lemn de mahon și cărți înșiruite pe rafturile ce urcau din podea până în tavan. Auzind strigătele din bucătărie și din camera de zi ca o larmă îndepărtată, a cercetat fiecare colțișor cât de bine a putut. Camera era pustie, fără urmă de viață. Poate că deja îl expediaseră undeva. Sau poate era încuiat într-unul din dormitoarele de la etaj. Lacrimile au început să îi piște ochii în timp ce se aduna, încercând să hotărască ce era de făcut mai departe. Va trebui să

intre în casă; nu avea de ales. Iar dacă era prinsă, asta e!

În timp ce se pregătea să se îndrepte înapoi spre aripa servitorilor, ochii i-au căzut pe un ogar mare aflat în colțul camerei, un câine cenușiu, cu părul lung și zbârlit, întins pe covor. Cunoscând dragostea lui Alfie

pentru câini, inima a început să-i bată mai tare și și-a schimbat poziția, ca să vadă mai bine. A șters geamul și a zărit colțul unei cărți care ieșea din spatele câinelui, apoi o ghetuță și în cele din urmă a văzut creștetul capului lui Alfie odihnindu-se pe burta câinelui care urca și cobora în somn.

Timp de o clipă, a rămas țintuită locului. Nu trecuse decât o zi de când îl văzuse ultima oară, dar fusese atât de îngrozită la gândul că nu îl va mai vedea niciodată, încât nu reușea să se liniștească. Opunându-se lacrimilor și privind în jur, ca să se asigure că nu o văzuse nimeni, a încercat să se adune.

Dacă Alfie sărea în sus și se repezea spre ea, ar fi putut declanșa un dezastru; trebuia să rămână calmă și să-i surprindă privirea, dar nu într-un fel care să-l facă să o strige sau să atragă atenția. Încet, cu inima bubuindu-i în piept, a început să bată ușor în geam. O vreme, copilul a rămas în lumea lui, întorcând cu grijă paginile atlasului care părea să-l captiveze. Și-a strâns degetele amorțite de frig într-un pumn și a bătut ceva mai tare. Imediat, capul lui s-a întors spre ea și fruntea i s-a încrețit; era clar că nu-și dăduse seama la ce se uita. Ea a dus un deget la buze, iar când el s-a ridicat și a dat să se apropie de geam, în cameră a intrat cu pași grei un bărbat, care i-a făcut să tresară și pe Alfie, și pe câine.

— Ce faci aici? Ți-am spus să nu intri în biroul meu.

Wilfred Hilton, îmbrăcat în echipament de vânătoare, a făcut câțiva pași până la Alfie și l-a pocnit atât de tare peste cap, că băiatului i-au dat pe loc lacrimile.

Bella a privit îngrozită cum l-a ridicat pe copil de o ureche și l-a târât afară din cameră. A alergat pe după colțul casei, auzindu-l pe Alfie cum plângea de durere și neputând să-l ajute. Când au ajuns în bucătărie, Wilfred l-a îmbrâncit înăuntru.

— V-am spus să țineți bastardul departe de mine până vin să-l iau.

Menajera, la picioarele căreia a aterizat Alfie, era în mod vădit obosită de treburile din dimineața aceea și supărată că stăpânul țipase la ea.