— Fă-te util, du-te și mai adu niște ouă din cotețul găinilor, i-a ordonat ea.

Alfie a ieșit ca fulgerul pe ușa din spate, plângând. Bella, care se ascunsese după colț, l-a apucat de încheietura mâinii lui mici și l-a tras

spre ea. La început s-a speriat și s-a dat în spate înfricoșat, încă

neînțelegând cine este, dar ea l-a strâns la piept și i-a șoptit în ureche.

— E-n regulă, Alfie, sunt aici, mama este aici, am venit să te iau.

Copilul s-a prăbușit peste ea, plângând nestăpânit, iar Bella l-a strâns mai tare. Auzea zgomotele din casă care începeau să se ridice în aer ca ceața, iar tensiunea și starea de nervozitate dospeau în timp ce călăreții se pregăteau să plece la vânătoare. Când suspinele lui Alfie au început să se potolească, l-a sărutat pe creștet și s-a lăsat pe vine lângă el.

— Alfie, trebuie să faci tot ce spun, bine? Trebuie să ne mișcăm repede.

El a încuviințat din cap, cu fața lui mică, pătată de lacrimi, ridicată

spre ea, iar ea l-a apucat de mână și l-a tras spre grajduri. Călăreții în mare ținută începeau să iasă din casă, strigând și râzând, în vreme ce ajutoarele grăjdarilor aduceau caii unul câte unul, iar copoii li se învârteau pe la picioare, însuflețiți de toată această activitate. Bella a rămas pe loc până ce băieții au scos din grajd ultima iapă, lăsând înăuntru un singur cal: Titus, calul lui Wilfred Hilton.

Nu avea timp de gândire; s-a repezit spre locul de încălecare, unde aștepta Titus, l-a dezlegat și i-a dat jos pătura de pe spate. Îi auzea pe grăjdari întorcându-se, strigând că așteaptă stăpânul, așa că l-a urcat pe Alfie în șa și a aruncat pătura peste el.

Calul nu s-a clintit când s-a urcat ea, obișnuit să fie călărit de diferite ajutoare de grăjdari, pentru a fi menținut în formă. Strângând picioarele, l-a îndemnat să plece, apoi, cu mâna dreaptă în jurul mijlocului lui Alfie, a luat frâiele în mână și a pornit-o la pas, urcând malul din spatele grajdurilor.

Inima îi bătea ca un ciocan în piept, știind că nu avea la dispoziție decât câteva secunde până când își vor da seama că Titus a dispărut.

Ajunși în zona acoperită cu iarbă din dreptul aleii, a mânat calul în galop.

Alfie se agățase de brațul cu care îi înconjura corpul, fără să scoată nici un cuvânt. Simțea liniște și căldură; călăriseră împreună de sute de ori, iar trupul lui mic îi dădea ei putere.

Îi auzea pe ceilalți călăreți care începeau să strige în depărtare, zarva izbucnind acum, când își dăduseră seama că Titus dispăruse. Apoi au venit primele răcnete când au văzut-o galopând pe alee, iar ea a aruncat o privire în urmă și a văzut doi călăreți porniți în goană după ea.

Și-a ținut răsuflarea. Știa proprietatea destul de bine pentru a-și da seama că la capătul aleii este un grilaj care avea rolul de a opri vitele și peste care aproape nici un călăreț nu îndrăznea să sară. Dacă nu izbuteau, calul risca să își rupă picioarele, iar călărețul putea fi ucis. Dar în timp ce se apropia de el în galop, Bella știa că nu are de ales.

S-a mai uitat o dată peste umăr: se apropiau. Dacă reușea să treacă

peste grilaj, nu o mai puteau prinde; cunoștea prea bine pădurea și proprietatea și erau zeci de locuri unde se puteau ascunde. Inima i s-a făcut cât un purice: nu mai călărise de doi ani, dar Titus era destul de puternic pentru amândoi. Și-a înfipt călcâiele cu putere în coastele lui, l-a strâns bine pe Alfie, a închis ochii, iar el a sărit.

Când au ajuns în pădure, abia mai auzea vocile urmăritorilor. Calul lui Wilfred Hilton era prea rapid, iar ea avea un avans prea mare. A galopat până la marginea domeniului Hiltonilor, acolo unde se întâlnea cu drumul ce ducea în oraș, apoi a sărit de pe cal și l-a ajutat pe Alfie să

coboare.

— Am reușit, mamă, a zis el, cu obrajii roșii din cauza vântului înghețat.

— Încă nu, a zis ea zâmbindu-i cu blândețe și scoțându-și de pe deget inelul de logodnă cu smarald.

A luat din geantă plicul cu scrisoarea mamei ei, a strecurat inelul în el și l-a lipit, trecându-și încet degetele peste scrisul înclinat al Tessei.

— Ce faci? a întrebat Alfie.

— Returnez ceva ce nu-mi mai aparține, a spus ea, zâmbindu-i băiatului.

A desfăcut catarama tolbei de la șa, a dat drumul plicului înăuntru și a încheiat-o la loc.

— Hai, du-te! a zis ea, lovind calul cu putere pe crupă.

L-a privit cum se întoarce în galop spre Conacul Tiselor. Cunoștea drumul spre casă, iar călăreții care o urmăreau aveau să se oprească

îndată ce l-ar fi recuperat.

— Haide, vine o mașină; să vedem dacă ne ia.

A sărit peste gardul din lemn și a făcut semn automobilului, care a oprit lângă ei. S-au urcat împreună în față, iar Bella a ținut strâns mâna lui Alfie când treceau peste hârtoape. Lumina soarelui de iarnă trecea prin parbriz, ca un semn de la Eli care îi veghea.

Bella a încercat să nu se gândească la ce se va întâmpla când vor ajunge în Portsmouth. Nu putea decât să se roage să găsească o slujba unde să fie primită împreună cu Alfie. Avea șapte ani acum, și știa să

crească zarzavaturi în grădină; dacă avea noroc, cineva l-ar fi putut considera util. Dacă nu, aveau o singură opțiune: azilul pentru săraci. Un loc unde aveau să fie despărțiți.

Au privit câmpurile care treceau în viteză pe lângă ei, iar când au ajuns în dreptul vechii case parohiale, i-a șoptit lui Alfie la ureche:

— Casa aceea este a ta, Alfie, să nu uiți niciodată.

— Nu uit, mamă, a zis el.

— Să te întorci aici într-o zi și s-o iei înapoi, mă auzi? a spus ea, sărutându-l pe obrajii trandafirii. Promite-mi.

— Îți promit, mamă, a zis el, iar Bella a închis ochii și s-a rugat ca momentul acesta fericit, care se temea că va fi ultimul, să nu se termine niciodată.

30.

LEO

Ajunul Anului Nou, 1969

— Alice?

Leo a privit în jur. Deodată, se lăsase tăcerea; după ce văzuse cățelul lui Alice de pe drum și o auzise pe Alice strigându-l, Leo se repezise spre casa parohială, căutându-i pe amândoi.

— Alice, unde ești? Răspunde-mi! Mama e îngrijorată din cauza ta, trebuie să ne întoarcem acasă, acum! a strigat Leo, oftând frustrat.

O auzise strigându-l pe Snowy, așa că știa că e OK, era doar nesuferită – ca de obicei. Trebuia doar s-o găsească și s-o tragă după el acasă, la mama lor înnebunită de grijă. Părinții lor erau atât de obsedați de Alice, s-a gândit el uitându-se pe pământul acoperit de zăpadă după

urmele pașilor ei și oftând din nou. Dacă ar dispărea el, se îndoia că ar băga de seamă sau că le-ar păsa.

În liniștea stranie a nopții, un zgomot ciudat l-a distras din căutările lui, un zgomot înfundat, venit din pământul de sub casa parohială. Leo s-a luat după sunet până în spatele casei, unde l-a văzut pe Alfie chinuindu-se cu tractorul, în încercarea de a băga cupa uriașă a excavatorului pe sub carcasa unei vite. Excavatorul patina și se opintea pe gheață, iar motorul tremura și huruia nervos, în timp ce Leo se uita fascinat.

Leo s-a întors la casa parohială și a strigat-o din nou pe Alice. Era întuneric beznă de acum, iar el nu îndrăznea să se întoarcă fără ea.

— Alice! Ai să dai de o mare belea dacă nu ieși în clipa asta! a strigat el, punându-și mâinile apărătoare ca să se uite pe fereastră înăuntru, când Alfie a scos un răcnet.

Leo s-a repezit împrejurul casei, spre locul în care Alfie, care se dăduse jos de pe tractor, era acum prins între carcasa vitei moarte și dinții cupei de excavator.