Willow a căscat ochii, șocată.
— Să mă pun rău cu Hiltonii vrei să spui? Dorothy, te rog, vorbește cu mine. L-au arestat din nou pe tata.
Willow a simțit că i se frânge vocea. A ridicat ochii și l-a văzut pe Peter încruntându-se la fereastra de sus.
Dorothy a clătinat din cap.
— Știu. Îmi pare rău, scumpo. Era un băiat minunat și știu că nu a avut nimic de-a face cu dispariția lui Alice. Vanessa învinuiește pe toată
lumea în afară de ea pentru dispariția fetiței. A spus la toată lumea din sat că m-a rugat să rămân în seara aceea să am grijă de Alice și eu am refuzat. Și ei au crezut-o. Nimeni nu pune la îndoială cuvântul unei femei care și-a pierdut copilul; este de neatins.
Willow s-a aplecat spre ea intrigată, simțind cum vântul înghețat îi pișcă obrajii.
— Îmi pare rău, Dorothy, a zis ea încetișor, trebuie să fi fost groaznic.
Willow a ridicat din nou privirea spre fereastră, de unde Peter încă
privea în jos, la ele. Apoi a început să coboare scările spre ele.
Dorothy a încuviințat din cap, părând să se relaxeze pentru un moment.
— Bineînțeles, n-a spus nimănui că fusesem toată ziua acolo și am avut grijă de copii, de la șapte dimineața până la șapte seara. Eram frântă
și trebuia să ajung acasă. Urma să vină sora mea la cină. Nu i-a dat prin minte să mă invite și pe mine, normal. Am muncit pentru Vanessa zece ani – o știam pe Alice din ziua în care s-a născut –, iar Peter a lucrat neobosit pentru ei ca grădinar; nimic nu era prea mult când era vorba de Richard. Un an întreg n-am auzit altceva decât pregătiri pentru petrecere: ornamente, ce-o să mănânce, cu ce-o să se îmbrace, invitațiile. Toată
lumea era invitată, tot satul, toți prietenii, toți furnizorii lui Richard, toți, în afară de Peter și de mine. Am înghițit atâtea de la familia asta, și am fi zis că le pasă de noi, dar nu eram destul de buni pentru ei, nici măcar pentru o singură noapte.
A ridicat spre cer ochii larg deschiși, plini de mânia acelor amintiri.
— Asta, până în clipa în care și-a dat seama câtă nevoie avea de mine. Abia când începea petrecerea i-a picat fisa. Și, recunosc, mi-a făcut plăcere să văd cum intră în panică. M-am bucurat că absența mea avea să
aibă un impact. Dar, așa să mă ajute Dumnezeu, nu mi-am închipuit
niciodată că avea să i se întâmple ceva rău lui Alice. O iubeam pe fetiță.
Deodată, ușa casei s-a deschis și Peter a strigat la soția lui:
— Dragă, ce faci tu acolo?
Willow s-a întors spre el. Nu arăta prea bine, s-a gândit ea.
— Nimic. Willow tocmai pleca, Peter. Du-te acasă, i-a spus Dorothy strângându-și cardiganul pe ea și întorcându-se să intre în casă. Știu că
Bobby nu i-a făcut nimic lui Alice, nici n-a dat foc – ăștia ar face orice ca să-și protejeze familia –, dar tu trebuie să stai deoparte; nu poți să
schimbi trecutul. Iar în privința lui Nell, te înșeli. Ea nu știe ce s-a întâmplat. Trebuie să o lași în pace.
— Stai, stai! Știi despre foc? Te rog, spune-mi unde e Nell. Nu pleca!
a strigat Willow disperată.
Dorothy a ajuns la ușă, iar Peter i-a aruncat o privire lui Willow, în timp ce soția lui intra în casă.
— Nu mai veni pe-aici, Willow, te rog, a zis și a închis ușa Căsuței Tiselor.
23.
Nell
Februarie 1970
Nell se uita țintă spre ușă, spre șirul de vizitatori care intrau în salon, așa cum făceau întotdeauna în ultima duminică din lună. Era a treia oară
când stătea acolo sperând cu fiecare bătaie a inimii ei frânte că aceasta va fi ziua în care vor apărea Bobby sau tata, zâmbitori și cu brațele pline de cadouri. Visa cu ochii deschiși că se vor așeza pe pat, îi vor lua mâinile și îi vor explica de ce le luase atât de mult timp să vină; de ce le luase atât de mult timp să vină; de ce nu-i scriseseră.
S-a întins pe pat, s-a întors cu spatele la ușă și și-a tras păturile peste cap. Nu mai putea suporta să îi vadă sosind pe părinții celorlalte fete și nici ochii indiscreți care o priveau fix când ea își cobora privirile asupra mâinilor, încercând să nu plângă. O auzise pe una dintre asistente vorbind despre ea când o credea adormită.
— Sărmana! E un drum lung cu autobuzul pentru unii oameni și nu au banii necesari sau nu își pot lua liber de la muncă. Pentru adulți mai treacă-meargă, dar pentru copii e îngrozitor. Unii dintre ei sunt părăsiți aici de părinți care au acasă alți doisprezece copii și nu își permit să-i țină.
Nimeni nu-i vizitează niciodată și nu vin să-i ia, nici chiar atunci când se fac bine. De aici merg direct la casa de copii.
Nell începuse să urască sanatoriul. La început îl privise ca pe un refugiu temporar unde să se însănătoșească, dar ajunsese să-l simtă ca pe o închisoare înfiorătoare, din care n-avea să mai scape niciodată. Ura sunetele acestui loc: căruțul împins pe parchet, cu medicamente sau cele necesare băii cu buretele; tusea permanentă a celorlalte fete. Nopțile o îngrozeau cel mai tare, pentru că noaptea mureau fetele care se simțeau cel mai rău. Într-o zi era acolo, iar în dimineața următoare patul era gol și fata dispăruse. Asistentele o mințeau, ca să nu se mai teamă atât de tare și îi spuneau că fata plecase acasă, dar după o vreme a înțeles care era adevărul.
— Bună, Nell, a spus mama prietenei sale, Heather, stând lângă
patul ei.
Întotdeauna era drăguță cu Nell în zilele de vizita și îi aducea mici
