— Sigur că nu te evit. Au fost câteva zile nebune.

— Știu, am auzit despre tatăl tău. Ar fi fost frumos să o aud de la tine, nu de la știri. Pot să intru?

— Sigur. Iartă-mă, sunt foarte împrăștiată.

L-a urmat de-a lungul holului către bucătărie, iar el și-a ocupat locul obișnuit la colț, unde a rămas cu brațele încrucișate. Doar că astăzi nu se simțea deloc confortabil, și pentru prima oară Willow nu dorea ca el să

fie aici și ar fi preferat să îl vadă plecat.

— Te simți bine? a întrebat el, încruntat.

— Sunt foarte obosită, proiectul ăsta chiar m-a dărâmat.

Și-a turnat un pahar de apă.

Charlie a clătinat din cap.

— Și presupun că ești supărată pentru tatăl tău. Willow, te rog, nu mă ține la depărtare.

Și-a mușcat și mai tare buza.

— Nu te țin la depărtare.

A ieșit din bucătărie și a intrat în dormitor, unde a început să se dezbrace și să-și pună pijamaua.

— Iubito, tatăl tău este la toate știrile și tu nici măcar nu m-ai sunat.

Se presupune că ne iubim, eu sunt prima persoană spre care te îndrepți, iar eu nu am mai vorbit cu tine de două zile.

— Charlie, nu am nevoie de asta acum.

— Îmi pare rău, dar eu am. Întotdeauna îmi mușc limba când mă ții la distanța și încerc să îți ofer spațiu, sperând că într-o zi îți vei deschide sufletul față de mine. Dar tu nu o faci niciodată. Părinții mei mă tot întreabă dacă te simți bine și unde ești, iar eu nu știu, nu știu ce să le spun.

Lui Willow îi era din nou greață și era pe punctul de a izbucni în plâns.

— Spune-le că nu știi pentru că nu ai vorbit cu mine.

— Nu pot face asta, Willow. Nu mai pot. Nu mă lași să mă apropii de tine. Te iubesc atât de mult, dar în jurul tău este un zid de care nu pot trece.

— Bine, a zis ea.

El a privit-o.

— Bine?

— Da, bine, îți respect alegerea. Îmi pare rău că nu-ți pot da ceea ce

dorești. Cred că cel mai bine ar fi să pleci.

Jinduia după patul ei. Jinduia după somn, ca să nu se mai gândească

la tatăl ei închis într-o celulă, din nou, iar ea, incapabilă să îl ajute în vreun fel.

— Așa, pur și simplu?

— Ce vrei de la mine?

Își dorea cu atâta disperare ca el să plece, încât simțea că i se strânge stomacul.

— Știu că nu ești nemiloasă, dar felul în care te decuplezi de emoțiile tale mă sperie, a zis Charlie vorbind încet.

— Nu pot face asta. Orice vrei de la mine, nu pot să-ți permit să vii aici cu pretenții, mai ales în seara asta.

S-a apropiat de ușa dormitorului ca să i-o închidă în față.

— Tot ce vreau de la tine, după cum zici tu, este să mă lași să-ți fiu alături. Asta este tot ce vreau.

A întins mâna spre ușă, ca să nu o poată închide.

— De ce? De ce vrei să-mi fii alături? a replicat ea, clătinând din cap.

— Pentru că te iubesc.

Ochii lui s-au umplut de lacrimi.

— Nu, iubești persoana care ai vrea să fiu. Persoana care speri că voi deveni într-o bună zi. Ei bine, eu nu pot fi acea persoană. Trebuie să mă

accepți așa cum sunt, a început ea să plângă. Nu mă iubești decât pentru că nu știi cine sunt cu adevărat.

— Poate că pentru mine nu contează cine ești cu adevărat, poate asta contează doar pentru tine. Și poate că cine sunt eu cu adevărat contează

doar pentru mine. Tot ce contează pentru mine este ca tu să fii fericită, să

te simți bine, și să reușești, și să devii cine trebuie să devii. Te iubesc, Willow, câteodată nici nu-mi dau seama de ce, ca să fiu sincer, chiar acum încerc să găsesc un singur motiv, dar dragostea nu e o tranzacție, n-are logică, e doar... o energie.

Willow s-a încruntat.

— O energie?

Charlie a zâmbit.

— Există sau nu. Și între noi există, cu siguranța, o să existe întotdeauna.

Willow a clătinat din cap.

— Ei bine, cred că energia asta a noastră ar putea să dispară în zece secunde.

— De ce?