— Nu înțelege copiii pentru că nu are copii. O iubea pe Alice, cum o iubea toată lumea, dar pe mine nu mă plăcea. Nu trebuie să asculți nimic din ce spune despre mine, Nell. Inventează. Își bagă nasul în treburile altora.

Acum Nell a lăsat în jos scara pe care a coborât-o furișându-se, chiar în clipa în care ceasul din hol începea să bată ora patru. Întârziase, iar Leo avea să se supere pe ea. Inima îi bubuia în piept. Îi spusese să vină sub salcie, unde vor îngropa cheia și își vor lua la revedere de la Alice împreună. Va trebui să mintă și să îi spună că cheia se afla în cutia din metal; putea să o facă, nu va verifica, avea încredere în ea.

Ceva o îndemna să facă tot ce spunea Leo. Avea un fel ciudat de a se uita țintă la ea când îi vorbea, cu o privire lungă, stăruitoare. Îi spusese că

nu avea de unde să știe că Alice va muri în camera secretă, dar că nu

puteau povesti nimănui ce se întâmplase, pentru că alții nu vor vedea lucrurile la fel ca el și s-ar putea să nu o ierte pentru ceea ce făcuse.

Nu îi plăcea ca ea să își facă prieteni noi. Trebuie să fie prudentă, spunea el: dacă spunea ceva despre Alice din greșeală? Îi știa pe toți cei de la școală și o avertiza în legătură cu cei care nu erau buni pentru ea.

— Bună, Leo, a zis ea când l-a văzut stând sub salcie.

Lovea pământul cu vârful pantofului; își dădea seama că era nervos.

— Îmi pare rău că am întârziat.

El săpase deja o groapă; totul era pregătit. A pus cutia înăuntru, apoi a luat o mână de pământ și l-a aruncat deasupra.

— Acum nimeni nu mai trebuie să afle de camera aceea, a zis Leo.

Este imposibil de găsit dacă nu știi că se află acolo.

— Bine, a zis Nell, de acord cu el.

— De acum suntem numai noi doi. Tu și cu mine împotriva lumii, a zis el, mijind ochii.

— Și cu Bobby, când va veni acasă.

— Nu, Nell, trebuie să-l ții pe Bobby la distanță. Nu putem risca să

afle; ar putea povesti cuiva. De acum vom fi numai noi doi. N-avem nevoie de nimeni altcineva, înțelegi?

— Da, Leo, a zis ea supusă.

El a început să arunce la loc pământul săpat, făcându-l morman.

— La revedere, Alice, a zis Nell în timp ce cutia dispărea.

34.

ALICE

Ajunul Anului Nou, 1969

— Bobby, ajutor!

Inima lui Alice a tresărit văzându-l pe Bobby alergând spre ea prin zăpadă.

— Alice, aici erai! Te caută toată lumea. Unde ai fost? i-a zâmbit el.

Trebuie să te ducem înapoi la mama ta, e foarte îngrijorată.

— O căutam pe Snowy, a fugit.

Cât de diferit era de Leo, și-a zis ea, întotdeauna atât de bun cu ea.

Va fi foarte supărat când o să vadă accidentul tatălui său. Nu știa ce să

spună, nu știa cum să-i spună; a simțit că amețește și ceva umed i se scurge pe față.

— Alice, Doamne, îți curge sânge de la cap. Ce s-a întâmplat? Uite.

Și-a scos batista albă din buzunar și i-a lipit-o de tâmplă.

Alice i-a luat-o din mână. Era deja udă de sânge, iar capul îi pulsa. A coborât mâna care ținea batista, s-a uitat la ea și a rămas fără suflare.

Vederea sângelui roșu aprins a făcut-o să plângă.

— Trebuie să te ducem acasă, a zis Bobby. Te-ai rănit grav la cap. Ai nevoie de un doctor.

A pus un braț după umerii ei și a dat să o conducă înapoi spre casă.

— Nu, Bobby, tatăl tău a rămas prins acolo. Trebuie să-l ajuți pe el mai întâi, a spus ea.

Expresia de pe chipul lui s-a schimbat.

— Cum adică a rămas prins?

— Acolo, sub excavator. Am încercat să-l ajut, dar Leo m-a tras de lângă el.

Alice începea să se simtă rău. A dus batista la tâmplă, dar era atât de udă, încât sângele trecea prin ea și îl simțea pe degete.

Bobby a rupt-o la fugă înspre vechea casă parohială. Alice a rămas pe loc, iar sângele îi picura pe zăpada albă de la picioare. Începea să se simtă foarte ciudat, lumea începea să se învârtă cu ea.

— Tată!

Îl auzea strigând, dar nu putea suporta să se apropie, nu suporta să

se uite. Încercase să îl ajute, dar nu era destul de puternică. De ce nu îl ajutase Leo, de ce stătuse pe loc privind cum tatăl lui Nell se chinuia, și împingea, și se lupta cu mașinăria? Dacă l-ar fi ajutat mai devreme, l-ar fi putut scoate de acolo împreună.

Ea îl apărase mereu pe Leo, deși era întotdeauna răutăcios cu ea, îi spunea vorbe urâte și o făcea să plângă. Vedea și ea cum se comporta Bobby cu Nell, cum o ducea pe umeri, o gâdila, o lăsa să câștige la curse și se juca cu ea cu bilele, iar lucrul acesta o făcea să se înverzească de invidie. Ea îi găsise mereu scuze lui Leo, dar tata avea dreptate, era soi rău. Cum a putut să stea nemișcat și să se uite cum murea tatăl lui Nell?

Auzea încă țipetele lui Alfie, zgomotul metalului strivit. Nu a putut face nimic să-l salveze.

Simțea că o ia amețeala și că i se face greață. Lovitura puternică de la cap făcea ca lumea din fața ei să pară neclară și simțea nevoia să se întindă.

Ham! Ham!