unul dintre tractoarele parcate afară și a așteptat până când ei s-au întors cu spatele înainte să fugă, cât putea de repede, pe sub banda galbenă care înconjura casa, până la ușa grea de lemn.

Înăuntru era întuneric și foarte frig și deodată i s-a făcut frică. Dar voia să o facă mândră pe mama, așa că și-a croit drum înainte, traversând podeaua umedă din piatră, înspre mica scară din colț. De afară venea destulă lumină ca să poată găsi gaura cheii despre care povestea Nell în scrisoare, așa că a scos cheia din buzunar și a băgat-o înăuntru.

S-a auzit un clic când a învârtit-o. A ridicat treapta, iar inima i-a stat în loc. Era atât de palpitant! Găsise o cameră ascunsă, despre care nu știa nimeni! A deschis cu grijă trapa, apoi a intrat. Arcurile erau ruginite și i-a trebuit forță ca să o țină deschisă destul timp încât să se strecoare înăuntru, dar în cele din urmă a reușit.

Înainte de a-l putea opri însă, capacul greu s-a trântit peste ea și când s-a întors ca să îl deschidă din nou, și-a dat seama că era blocat și nu îl mai putea împinge în sus.

36.

Willow

Vineri, 22 decembrie 2017

Willow stătea așezată în mașină, la capătul aleii pietruite care ducea spre frumoasa căsuță a lui Dorothy Novell, cu grădina sa atent îngrijită, ce aștepta răbdătoare primăvara.

Trecuse mai puțin de o jumătate de oră de când primise telefonul care o adusese înapoi în locul de unde pornise în urmă cu patruzeci și opt de ore. Dorothy Novell o adoptase pe Nell de la sanatoriu. Femeia cu care vorbise la finalul prezentării de la primărie; femeia care locuise toată

viața ei în Kingston. Dorothy era cea care îi spusese despre cimitir și pusese în mișcare șirul de evenimente care duseseră la descoperirea agendei și a cutiei care aparținuse Bellei.

Își amintise imediat o discuție pe care o avusese cu Lydia, mama lui Charlie, în dimineața prezentării. Helen este fiica adoptivă a lui Dorothy, dar s-au înstrăinat una de alta, cred. Este foarte complicat.

Acum se uita spre ușa casei lui Dorothy în timp ce forma numărul de telefon al Lydiei.

— Lydia, Willow la telefon, ce mai faci?

— Ah, bună, draga mea, suntem bine, mulțumesc. Tu ce faci? Ne-a părut atât de rău să auzim că tatăl tău a fost arestat. Ne gândim la tine.

Dacă pot să te ajut cu ceva...

E o femeie atât de blândă, și-a spus Willow; ar fi fost minunat să o poată cunoaște mai bine, fără să fie mereu de față soțul ei, care domina discuția.

— Mulțumesc, Lydia, ar fi ceva. Pot să-ți pun o întrebare?

— Desigur, dragă, zi-mi.

— Nu știu dacă îți amintești, dar în dimineața prezentării am vorbit puțin despre o femeie din sat, pe nume Dorothy Novell.

— Da, îmi amintesc ceva.

— Ai menționat că ea și fiica ei s-au înstrăinat una de alta. Știi cumva de ce?

A ridicat ochii spre ușa casei, care era acoperită cu lumini, iar de inelul din metal atârna o ghirlandă verde imensă. S-a uitat la ceas: 3.30

p.m.

— Vezi tu, mie nu îmi place bârfa, Willow, dar cred că are de-a face cu soțul lui Helen, Leo. Se pare că el și Dorothy nu se înțeleg. Dorothy spune că poate fi extrem de manipulator, dar este atât de șarmant, încât îmi vine greu să o cred. Iar Dorothy e uneori pătimașă. N-a putut avea copii și cred că asta a afectat-o mult. Bănuiesc că a fost foarte supărată

când a aflat că Hiltonii pleacă în Franța fără ea după finalizarea vânzării.

Mai ales pentru că o va pierde pe mica Sienna.

Willow auzea bubuituri în depărtare; începuseră deja demolarea.

Blakers Homes nu voia să piardă nici o clipă.

— Da, sunt sigură că ar fi foarte greu pentru ea. Mulțumesc, Lydia, mi-ai fost de mare ajutor. Abia aștept să ne revedem.

A deschis portiera mașinii și a coborât. Casa lui Dorothy era cufundată în liniște, nu se vedea nici un semn de viață, iar Willow a privit în jur. Mai devreme, când vorbise cu Dorothy despre Nell, ieșise ca să

scoată gunoiul și imediat i-a venit un gând. Asigurându-se că nu o vede nimeni, a dat fuga către pubelă și a scos sacul negru de deasupra.

L-a rupt, căutând prin gunoiul lui Peter și Dorothy – bucăți de hârtie, ambalaje din plastic și cutii de suc – până când a găsit ceea ce căuta: un borcănel de iaurt Peppa Pig, coaja de la sendvișuri și o cutie de paste alfabet.

Iar dedesubt, un desen împroșcat cu suc de portocale, care înfățișa o femeie și o fetiță ținându-se de mână, iar în colț, scrisul subțire al unui copil: Eu și mami, de Sienna.

A lăsat totul în drum și a început să alerge spre intrarea casei lui Dorothy.

37.

Vanessa

Vineri, 22 decembrie 2017

Vanessa a traversat pădurea prin aerul rece, iar ramurile șopteau deasupra capului ei.

— Leo? Leo?

S-a uitat în jur. Se lăsa noaptea, a doua fără Sienna. Dacă se aflase afară în tot acest timp, în cazul în care căzuse undeva și se rănise, nu aveau cum să o mai găsească în viață.

S-a afundat tot mai mult în pădure și a început să se dezorienteze, când a zărit-o pe Alice în rochița ei roșie, în luminișul din față.

— Alice?

Vanessa a încercat să se grăbească, dar de câte ori se apropia prea mult de ea, fetița începea să alerge și distanța dintre ele nu se reducea destul încât s-o poată atinge. Alice s-a oprit din nou și i-a făcut semn s-o urmeze.

A ajuns la marginea pădurii și a privit în jos, spre casa parohială. Era activitate intensă, camioanele veneau și plecau. S-a oprit, iar în urechi îi răsunau sunetele propriei răsuflări.

— Mami! Acolo!

S-a întors în direcția sălciei, singuratică în mijlocul peisajului, iar la rădăcina ei a văzut o siluetă întinsă pe pământ.

Alice stătea lângă copac, în rochița ei de petrecere, cu brațele pe lângă corp. Și-a dus un deget la buze. Vanessa s-a apropiat și a privit în jos. Helen era silueta care stătea pe pământ, tăcută și nemișcată.

— Unde este Leo, Helen? Trebuie să vorbesc urgent cu el despre Alice, s-a răstit Vanessa la ea.

— Nu știu, a zis Helen.

— Bine, dar când se întoarce?