Își simțea ochii grei. Se dusese sus sub pretextul că avea nevoie să se întindă, dar principalul scop fusese să plece de lângă polițistul de legătură care îi fusese alocat. Era o femeie blondă, cu dinți albi foarte drepți și părul lucios, prins la spate într-o coadă. Se tot întorcea la minutele dinainte de dispariția Siennei, pe care Vanessa nici nu și le amintea. Într-un final, când a renunțat, a început să pună întrebări despre familie. Sienna era un copil fericit? Leo și Helen se certau? Sienna ar avea vreun motiv să se teamă să se întoarcă acasă? Îi făcuse ceașcă după ceașcă
de ceai și îi zâmbise cald, dar era un zâmbet care îi amintea Vanessei de crocodilul din Peter Pan.
Zilele și nopțile când Alice dispăruse erau scufundate în ceață, dar purtarea polițiștilor îi rămăsese vie în minte până astăzi. În timp ce umbla ca o nebună prin casă, gândindu-se la fiica ei dispărută, polițista care fusese însărcinată să aibă grijă de ei o consolase, îi făcuse ceai, o ținuse de mână, îi câștigase încrederea și o convinsese că îi era prietenă.
Poliția petrecuse mult timp asigurând-o pe ea și pe Richard că lucrau
alături de ei, că le vor aduce la cunoștință orice noi descoperiri și felul în care progresa căutarea. Erau agreabili și binevoitori, încercau să îi liniștească și treptat îi făcuseră să vorbească, să le împărtășească
gândurile lor, să aibă încredere în ei.
Dar pe măsură ce treceau orele și zilele fără nici un succes, Vanessa și-a dat seama că ea era cea care vorbea, care împărtășea și avea încredere, iar poliția nu le spunea nimic; chiar mai puțin decât spuneau presei, care de multe ori afla despre evoluții noi în caz înaintea lor. Citeau în ziar sau vedeau la știri că fusese descoperit un obiect de îmbrăcăminte sau că se bănuia că Alice fusese văzută undeva, iar Vanessa izbucnea în lacrimi și țipa și plângea că erau ultimii care aflau.
Acum o auzea pe polițista însărcinată să aibă grijă de familie vorbind încet la telefon, la piciorul scărilor.
— Doarme, este epuizată... Nu, chiar nimic, este foarte închisă, refuză să vorbească despre părinți. S-a ajuns undeva cu Bobby James?...
Legiștii i-au verificat apartamentul și mașina deja?... Căcat. Poate o ascunde altundeva.
În minte i-a apărut chipul lui Bobby James pe când avea treisprezece ani. Și-a amintit că fusese acolo, în biroul lui Leo, chiar înainte de dispariția Siennei. Ce căuta? Nu îl mai văzuse de aproape cincizeci de ani, de când fusese dusă la secția de poliție pentru a urmări printr-o oglindă semi-reflectorizantă cum este interogat. Îi implorase în mod repetat s-o lase să-l vadă pe Bobby, îi acuzase că îi ascund informații, dar ei refuzau s-o lase să-i vorbească. Într-un final, când asimțit că nu mai poate continua și i-a amenințat că nu mai cooperează cu ei dacă nu îi permit să stea de vorbă cu el, fuseseră de acord să o lase să asculte timp de cinci minute cum este interogat, după ce o avertizaseră că ar putea s-o tulbure.
Stătuse în camera de observare încinsă și neaerisită, împreună cu șase polițiști, adunați toți în jurul ei pentru a se chiorî la detectivul-inspector ales să-l interogheze. Masa și scaunul din mijlocul încăperii în care se desfășura interogatoriul erau goale, iar Bobby, îmbrăcat încă în hainele pe care le purta ultima dată când îl văzuse, era înghesuit într-un colț de detectiv. Arăta înfiorător, cu ochii injectați și învinețiți, buza umflată și însângerată, și părea să aibă o tăietură la cap.
— Trebuie să ne spui ce s-a întâmplat cu Alice, Bobby. Este o situație
foarte serioasă, iar tu nu ești cinstit cu noi.
Bărbatul stătea atât de aproape de el, încât Bobby era nevoit să
întoarcă capul.
— Vă rog, pot să stau jos, domnule? Stau în picioare de câteva ore, l-a implorat el, iar fața îi era atât de murdară, încât Vanessa vedea urmele lăsate de lacrimi.
— O să poți să stai jos după ce ne spui unde este Alice.
Bărbatul și-a lipit fața de cea a lui Bobby. Avea părul lins, dat pe spate și un tatuaj pe o parte a gâtului, parțial ascuns de gulerul cămășii.
Ținea în mână o fotografie a lui Alice, pe care o dăduse poliției Vanessa.
— Uită-te la ea, uită-te la fetita aceasta. Ce i-ai făcut?
— Nimic, domnule, nu i-aș face nici un rău lui Alice. Vă rog să mă
lăsați să stau jos, nu mă mai țin picioarele.
— Nu, a zis detectivul și l-a pocnit pe Bobby peste cap, puternic, iar Bobby a scâncit de durere și a început să plângă. Știm că ai fost ultima persoană care a văzut-o, așa că ai face bine să ne spui adevărul. Unde ai dus-o?
— N-am dus-o eu nicăieri, a fugit după ajutor, a răspuns Bobby plângând.
— Încotro, băiete? În ce parte a fugit?
Îi striga în față lui Bobby și îi săreau din gură stropi de salivă.
— Nu știu! Îmi pare rău, eu încercam să-l ajut pe tata.
Bobby a suspinat înainte ca polițistul să-l pocnească din nou.
— Trebuie să te concentrezi, Bobby. Ai fost văzut împreună cu Alice; ce făceai cu ea? Îți place să te joci cu fetițe, Bobby? a zis el, apropiindu-se și mai mult.
Lacrimile se curgeau pe bărbia lui Bobby și picurau pe podea.
— Era supărată, îi curgea sânge de la cap. I-am dat batista mea.
Vocea îi tremura și a început din nou să plângă. Atunci am văzut că tatăl meu era prins sub excavator. I-am spus să fugă și să cheme ajutoare.
— De ce plângi, Bobby? Îți este rușine de ce ai făcut? Alice plângea când a murit? Asta voiai? Să o vezi cum suferă? a zis detectivul, privindu-l plin de ură.
— Nu! Am vrut să-l ajut pe tata. Nu i-am făcut nici un rău lui Alice.
A fugit. N-am mai văzut-o după aceea. De ce credeți că i-am făcut ceva?
— Pentru că am găsit o batistă în zăpadă cu inițialele tale, plină de
sângele ei. Iar mâinile tale erau murdare de sângele ei când te-am găsit.
Te cunoaștem noi, Bobby James, nu este prima dată când faci rele. Este limpede că ai o problemă cu familia Hilton; le-ai dat foc la hambar.
— N-am fost eu, Leo a dat foc. Domnul Hilton a zis să spun că am fost eu, dar nu era adevărat.
