Willow
Vineri, 22 decembrie 2017
Ploua tare când Willow a ajuns în fața clădirii în stil edwardian din Portsmouth a vechiului sanatoriu, a coborât din taxi și l-a plătit pe șofer.
Fusese transformat într-un hotel de trei stele, cam neîngrijit, iar când sunase ca să întrebe dacă poate vedea arhivele pacienților, o recepționistă
veselă cu un accent galez tărăgănat îi spusese că nu era nici o problemă.
Spera ca îngrijitorul să fie liber, spusese ea, ca să o conducă prin aripa spitalului unde erau altădată îngrijiți pacienții cu tuberculoză – și de care nu se mai atinsese nimeni de când își închisese ușile, în 1971.
În timp ce alerga spre intrare, cu paltonul deasupra capului, ca să se apere de ploaie, Willow a ridicat ochii spre foișoarele gotice, turlele ascuțite și ferestrele înguste, cu zăbrele din fier forjat, care se holbau la ea.
A deschis ușa principală dând de un vacarm de sporovăială, clinchet de pahare și muzică, iar când și-a îndepărtat părul ud din ochi, au trecut pe lângă ea două domnișoare de onoare micuțe. O fată într-o cămașă albă, cu un decolteu adânc, i-a zâmbit din spatele biroului recepției.
— Cu ce vă pot ajuta? a zis ea.
Willow s-a uitat în jur și a văzut două femei în rochii de nuntă și pălărioare elegante trecând în grabă pe lângă ea.
— Mă numesc Willow James. Am sunat mai devreme. Mă întrebam dacă ați reușit să găsiți dosarele pacienților de la vechiul sanatoriu.
— Îmi pare rău, nu, nu le-am găsit. Am vorbit cu șeful meu și el mi-a zis că cele mai multe dosare au fost distruse în timpul unei inundații.
Cred că mai sunt câteva la consiliul local, dar presupun că trebuie să le scrieți.
— Ah, bine, a zis Willow, dezamăgită de drumul făcut degeaba. Am vorbit cu cei de la consiliul local și ei mi-au spus să vin aici.
— Da? Nu înțeleg de ce ar spune una ca asta. Ar fi bine să îi sun și să
le spun că nu avem nici un fel de dosare aici, ca să nu mai inducem în eroare și alte persoane. Mai doriți să faceți un tur al sanatoriului? Am crezut că pentru asta vreți să veniți; sunt mulți care întreabă.
— Da, dacă tot sunt aici, ar fi grozav. Dacă nu vă deranjez. Îmi pare
rău, dar nu mi-am dat seama că este o nuntă astăzi. Probabil că nu este cel mai bun moment pentru dumneavoastră! a adăugat ea.
— Ah, nici o problemă, întotdeauna avem câte o nuntă aici, a chicotit recepționera veselă. Îl sun pe Sam, îngrijitorul nostru, să vină și să vă ia.
Vreți să semnați aici și să luați un loc? a adăugat ea, întinzându-i registrul pentru vizitatori și un stilou.
Willow a luat loc în hol și a urmărit ce se petrecea în marea sală de recepție, unde zeci de oaspeți stăteau de vorbă, zâmbindu-și unul altuia și ascultând un cvartet de coarde care cânta într-un colt. Nu erau cei mai stilați nuntași, si-a zis ea – prea multe piepturi revărsate din rochii lucioase liliachii și roz și smochinguri prost croite, cu garoafe la butoniere
– dar erau cu siguranță cei mai fericiți. Hohotele de râs se auzeau repetat și o armată de copii alergau printre picioarele părinților amețiți de alcool.
Cu cât se uita mai mult, cu atât mai greu îi venea să-și desprindă privirile de la ei. Erau probabil șaizeci sau șaptezeci de oameni în încăpere, dar păreau să se cunoască foarte bine: prieteni vechi, unchi și mătuși, bunici și nepoți, strânși în grupuri, pălăvrăgind cu animație, fericiți, tihniți, mulțumiți. Și, cu toate că râsul lor era contagios, Willow simțea că o doare inima, știind că ei îi era complet străin sentimentul de proveniență
dintr-o familie mare, de protecție, de iubire necondiționată, de apartenență.
— Willow James? a zis o voce masculină, iar când a ridicat privirea, a văzut în fața ei un tânăr scund, sfios, de vreo douăzeci de ani.
Avea părul castaniu, lung și ondulat, și purta o bluză cenușie acoperită cu pete de vopsea și jeanși largi, lăsați pe șolduri.
Willow a sărit în picioare și i-a întins mâna, zâmbindu-i cald.
— Mă bucur să te cunosc.
— Eu sunt Sam. Am auzit că vreți să vizitați vechiul spital?
O pornise deja pe lângă ea, spre o ușă dublă.
— Da, ar fi grozav, mulțumesc! Dacă nu ești prea ocupat.
Și-a luat repede geanta și l-a urmat.
— Nu, nu-i nici o problemă, îmi place să-i duc pe oameni în vizită
acolo, a spus el vorbind încet, în timp ce-și dădea bretonul la o parte din ochi.
— Serios? Aș fi zis că te-ai plictisit să-i tot însoțești pe vizitatori.
— Da, e foarte interesant. Nu s-a schimbat mai nimic de când a fost
închis, se pot vedea vechile paturi și echipamentele de radiografie. Dar nu-mi place să urc acolo noaptea, e sinistru.
Imaginile și sunetele nunții au început să piară în depărtare în timp ce înaintau pe coridor.
— Se primesc multe cereri de vizitare? a întrebat Willow, grăbind pasul în timp ce treceau printr-o serie de uși duble, iar pereții proaspăt zugrăviți și covoarele noi lăsau loc podelelor din șipci crăpate și tapetului scorojit.
— Destul de multe, da. Majoritatea, de la femei în vârstă care au fost paciente. Sunt copleșite de emoție când se întorc aici. Îmi place să le ascult poveștile, deși sunt destul de triste. Părinții erau nevoiți să își lase copiii singuri și nu aveau voie să-i viziteze decât o dată pe lună. S-a uitat în urmă și și-a îndepărtat din nou bretonul din ochi. Îmi plac bătrânii, sunt întotdeauna oameni mișto. Cu ei nu încap aiureli de nici un fel.
