NELL
Noiembrie 1970
— De ce nu-l pot vedea pe Bobby? Nu înțeleg.
Nell a privit peste masă la Dorothy, care scotea vasele pentru micul dejun.
— Este complicat, Nell, a zis Dorothy, scoțând un oftat greu.
— De ce? De ce nu îmi poți spune unde este? Vreau să-l văd. Mi-e dor de el. I-ai trimis scrisoarea mea?
— Da, Nell, am trimis-o.
— Atunci de ce nu-mi răspunde? I-am dat adresa mea cea nouă, aici, la tine acasă.
— La noi acasă. Este și casa ta, Nell, noi suntem familia ta acum.
Trebuie să încerci să mergi mai departe și să-ți faci prieteni noi la școală.
A trecut ceva vreme de când ai venit să locuiești cu noi.
— Nu vreau să-mi fac prieteni noi. Toți cei pe care îi iubesc mor, a început Nell să plângă. E vina mea că a murit Alice.
Dorothy s-a așezat pe scaun lângă ea și a îmbrățișat-o.
— Nu e vina ta. Tu nici măcar nu te aflai aici, Nell. Și oricum, nu știm dacă Alice a murit. Încă e dispărută. Ar putea să fie altundeva, împreună cu o altă familie.
— Nu e, știu sigur că nu e. E moartă.
Nell și-a îngropat capul între brațe.
— Nell, te rog, nu spune asta. Vino, trebuie să mănânci ceva.
— Nu-mi e foame, a zis Nell ridicându-se de la masă și alergând în sus pe scări în camera ei, unde s-a aruncat pe pat și s-a pornit să plângă în hohote.
Îi scrisese lui Bobby de multe ori, scrisori pe care Dorothy îi promisese să le pună la poștă, dar nu primise nici un răspuns. Încercase să o convingă pe Dorothy să-i spună unde se afla și ce făcuse, dar ea îi dădea întotdeauna răspunsuri vagi. Ea și Peter șușoteau mereu despre Nell când credeau că nu-i aude. Erau atât de diferiți de Bobby și de tata, nu îi spuneau niciodată nimic, o țineau închisă și o trimiteau la culcare când afară era încă lumină. Nu avea animale cu care să se joace și numai
o căsuță pentru păpuși cu care să își petreacă timpul. Îi era tare dor de viața de la fermă. Voia să alerge prin noroi, să îi ajute pe Bobby și pe tata, să hrănească vacile și să pălăvrăgească cu șoferul camionului de lapte în timp ce stătea cocoțată pe gard, mâncând mere.
Casa lui Dorothy și a lui Peter i se părea foarte stranie. Totul era bej –
covorul, pernele, păturile – și nu avea voie să atingă nimic. Era ca un tablou în care trebuiau să trăiască, dar fără să-l murdărească. Erau obsedați de curățenie. Nell crescuse la fermă, plină de pământ din cap până în picioare, dar tot ce îi spunea Dorothy când ieșeau afară era nu-ți murdări rochița, nu sări în băltoacă, fii atentă, Nell, nu te duce lângă
gard, să nu cazi. Apoi, de îndată ce se întorceau, era ora pentru baie, spală-te pe mâini, spală-te pe față, fă curat în cameră, ora de culcare, stinge lumina. Dorothy dădea mereu cu aspiratorul, curăța și ștergea.
Totul mirosea a flori artificiale, a levănțică și înălbitor. Lui Nell îi lipseau dezordinea și murdăria, fericirea, și haosul, și căldura vechii ei vieți, cizmele pline de noroi și trosnetul lemnelor din foc, baia o dată pe săptămână și hohotele de râs. Îi era atât de dor de vechea ei viață, încât simțea în burtă o durere care nu trecea niciodată.
S-a ridicat și s-a apropiat de fereastra dormitorului ei zugrăvit în liliachiu, în care toate cărțile și toate jucăriile se aflau la locul lor, și s-a uitat în zare, acolo unde capătul grădinii se învecina cu domeniul familiei Hilton. A privit spre aleea de acces ce ducea spre Conacul Tiselor și și-a închipuit cum ea și Alice alergau ținându-se de mână, iar Bobby mergea în fața lor și le spunea să se grăbească. Privind în gol și rugându-se ca vechea ei viață să reînvie, l-a văzut pe Leo, fratele mai mare al lui Alice, mergând spre pădure. Arunca un băț pentru Snowy, care crescuse mare acum și avea o blană albă și pufoasă și niște labe enorme care îl făceau să
semene cu un urs polar.
Nell s-a strecurat în jos pe scări și și-a tras cizmele din cauciuc care așteptau lângă ușa din spate. Dorothy era la chiuveta din bucătărie și vorbea cu Peter.
— Nu știu ce să mai fac cu ea. Uneori cred că a fost o greșeală să o aduc înapoi aici, dar trebuia să o ajut, nu o puteam lăsa singură în locul acela groaznic, unde nu o vizita nimeni. Vanessa mi-a spus limpede că ar fi preferat să n-o fac. Crede că ar fi trebuit să o adopte altcineva, dar atunci Bobby nu ar mai putea să o găsească.
— Nu-ți face griji în legătură cu ce gândește Vanessa. Dumnezeu știe că are destul de tras; pierderea unui copil este de ajuns să te aducă în pragul nebuniei. Dă-i timp, o să se liniștească. A trecut prin multe.
Nell și-a luat haina din cuier și a ieșit pe ușa din spate, închizând-o încetișor în urma ei, înainte ca Dorothy să se sperie că se va murdări și să
o întrebe încotro se duce și când se întoarce. A fugit pe alee, a ieșit pe poarta din spatele casei și a traversat aleea de acces dinspre conac, mergând spre pădure în aceeași direcție în care se ducea Leo.
În timp ce înainta, crengile goale se încovoiau deasupra ca degetele unei vrăjitoare. Îl auzea pe Leo strigând-o pe Snowy și a încetinit pasul, ca să nu o vadă.
Apoi toate zgomotele s-au oprit și nu mai auzea decât vântul care sufla prin copacii goi și propria respirație grea când a ajuns la marginea pădurii și a privit în jos, spre vechea casă parohială. A privit în jur, dar Leo și Snowy nu se mai vedeau nicăieri. A aruncat o privire spre vechea ei casă. Se schimbase deja foarte mult, Richard vânduse terenurile din jur, iar mormintele dispăruseră. Începuse să transforme grajdul pentru vite într-o unitate de stocare pentru fân. Și l-a imaginat pe Bobby în prag, scuturându-și noroiul de pe ghete și pe tatăl ei lângă poartă, plesnind vacile pe spinare, ca să le facă să se urnească.
Auzind cum a trosnit o rămurică, s-a întors și l-a văzut pe Leo stând la câțiva metri de ea. Nici unul dintre ei nu a vorbit, ci s-au uitat țintă
unul la altul un răstimp îndelungat.
— Bună, Nell, a zis el într-un sfârșit.
— Bună, Leo. S-a lăsat pe vine ca să o mângâie pe Snowy și a văzut că nu mai avea cheia prinsă de zgardă. A crescut, a zis ea.
— Da, are aproape un an acum, a spus Leo.
Nell a încuviințat din cap, apoi a lovit cu piciorul în pământ, stânjenită.
— Ar fi bine să mă întorc. Dorothy o să se întrebe unde sunt.
