intre în casă; nu avea de ales. Iar dacă era prinsă, asta e!
În timp ce se pregătea să se îndrepte înapoi spre aripa servitorilor, ochii i-au căzut pe un ogar mare aflat în colțul camerei, un câine cenușiu, cu părul lung și zbârlit, întins pe covor. Cunoscând dragostea lui Alfie
pentru câini, inima a început să-i bată mai tare și și-a schimbat poziția, ca să vadă mai bine. A șters geamul și a zărit colțul unei cărți care ieșea din spatele câinelui, apoi o ghetuță și în cele din urmă a văzut creștetul capului lui Alfie odihnindu-se pe burta câinelui care urca și cobora în somn.
Timp de o clipă, a rămas țintuită locului. Nu trecuse decât o zi de când îl văzuse ultima oară, dar fusese atât de îngrozită la gândul că nu îl va mai vedea niciodată, încât nu reușea să se liniștească. Opunându-se lacrimilor și privind în jur, ca să se asigure că nu o văzuse nimeni, a încercat să se adune.
Dacă Alfie sărea în sus și se repezea spre ea, ar fi putut declanșa un dezastru; trebuia să rămână calmă și să-i surprindă privirea, dar nu într-un fel care să-l facă să o strige sau să atragă atenția. Încet, cu inima bubuindu-i în piept, a început să bată ușor în geam. O vreme, copilul a rămas în lumea lui, întorcând cu grijă paginile atlasului care părea să-l captiveze. Și-a strâns degetele amorțite de frig într-un pumn și a bătut ceva mai tare. Imediat, capul lui s-a întors spre ea și fruntea i s-a încrețit; era clar că nu-și dăduse seama la ce se uita. Ea a dus un deget la buze, iar când el s-a ridicat și a dat să se apropie de geam, în cameră a intrat cu pași grei un bărbat, care i-a făcut să tresară și pe Alfie, și pe câine.
— Ce faci aici? Ți-am spus să nu intri în biroul meu.
Wilfred Hilton, îmbrăcat în echipament de vânătoare, a făcut câțiva pași până la Alfie și l-a pocnit atât de tare peste cap, că băiatului i-au dat pe loc lacrimile.
Bella a privit îngrozită cum l-a ridicat pe copil de o ureche și l-a târât afară din cameră. A alergat pe după colțul casei, auzindu-l pe Alfie cum plângea de durere și neputând să-l ajute. Când au ajuns în bucătărie, Wilfred l-a îmbrâncit înăuntru.
— V-am spus să țineți bastardul departe de mine până vin să-l iau.
Menajera, la picioarele căreia a aterizat Alfie, era în mod vădit obosită de treburile din dimineața aceea și supărată că stăpânul țipase la ea.
— Fă-te util, du-te și mai adu niște ouă din cotețul găinilor, i-a ordonat ea.
Alfie a ieșit ca fulgerul pe ușa din spate, plângând. Bella, care se ascunsese după colț, l-a apucat de încheietura mâinii lui mici și l-a tras
spre ea. La început s-a speriat și s-a dat în spate înfricoșat, încă
neînțelegând cine este, dar ea l-a strâns la piept și i-a șoptit în ureche.
— E-n regulă, Alfie, sunt aici, mama este aici, am venit să te iau.
Copilul s-a prăbușit peste ea, plângând nestăpânit, iar Bella l-a strâns mai tare. Auzea zgomotele din casă care începeau să se ridice în aer ca ceața, iar tensiunea și starea de nervozitate dospeau în timp ce călăreții se pregăteau să plece la vânătoare. Când suspinele lui Alfie au început să se potolească, l-a sărutat pe creștet și s-a lăsat pe vine lângă el.
— Alfie, trebuie să faci tot ce spun, bine? Trebuie să ne mișcăm repede.
El a încuviințat din cap, cu fața lui mică, pătată de lacrimi, ridicată
spre ea, iar ea l-a apucat de mână și l-a tras spre grajduri. Călăreții în mare ținută începeau să iasă din casă, strigând și râzând, în vreme ce ajutoarele grăjdarilor aduceau caii unul câte unul, iar copoii li se învârteau pe la picioare, însuflețiți de toată această activitate. Bella a rămas pe loc până ce băieții au scos din grajd ultima iapă, lăsând înăuntru un singur cal: Titus, calul lui Wilfred Hilton.
Nu avea timp de gândire; s-a repezit spre locul de încălecare, unde aștepta Titus, l-a dezlegat și i-a dat jos pătura de pe spate. Îi auzea pe grăjdari întorcându-se, strigând că așteaptă stăpânul, așa că l-a urcat pe Alfie în șa și a aruncat pătura peste el.
Calul nu s-a clintit când s-a urcat ea, obișnuit să fie călărit de diferite ajutoare de grăjdari, pentru a fi menținut în formă. Strângând picioarele, l-a îndemnat să plece, apoi, cu mâna dreaptă în jurul mijlocului lui Alfie, a luat frâiele în mână și a pornit-o la pas, urcând malul din spatele grajdurilor.
Inima îi bătea ca un ciocan în piept, știind că nu avea la dispoziție decât câteva secunde până când își vor da seama că Titus a dispărut.
Ajunși în zona acoperită cu iarbă din dreptul aleii, a mânat calul în galop.
Alfie se agățase de brațul cu care îi înconjura corpul, fără să scoată nici un cuvânt. Simțea liniște și căldură; călăriseră împreună de sute de ori, iar trupul lui mic îi dădea ei putere.
Îi auzea pe ceilalți călăreți care începeau să strige în depărtare, zarva izbucnind acum, când își dăduseră seama că Titus dispăruse. Apoi au venit primele răcnete când au văzut-o galopând pe alee, iar ea a aruncat o privire în urmă și a văzut doi călăreți porniți în goană după ea.
Și-a ținut răsuflarea. Știa proprietatea destul de bine pentru a-și da seama că la capătul aleii este un grilaj care avea rolul de a opri vitele și peste care aproape nici un călăreț nu îndrăznea să sară. Dacă nu izbuteau, calul risca să își rupă picioarele, iar călărețul putea fi ucis. Dar în timp ce se apropia de el în galop, Bella știa că nu are de ales.
S-a mai uitat o dată peste umăr: se apropiau. Dacă reușea să treacă
peste grilaj, nu o mai puteau prinde; cunoștea prea bine pădurea și proprietatea și erau zeci de locuri unde se puteau ascunde. Inima i s-a făcut cât un purice: nu mai călărise de doi ani, dar Titus era destul de puternic pentru amândoi. Și-a înfipt călcâiele cu putere în coastele lui, l-a strâns bine pe Alfie, a închis ochii, iar el a sărit.
Când au ajuns în pădure, abia mai auzea vocile urmăritorilor. Calul lui Wilfred Hilton era prea rapid, iar ea avea un avans prea mare. A galopat până la marginea domeniului Hiltonilor, acolo unde se întâlnea cu drumul ce ducea în oraș, apoi a sărit de pe cal și l-a ajutat pe Alfie să
coboare.
— Am reușit, mamă, a zis el, cu obrajii roșii din cauza vântului înghețat.
— Încă nu, a zis ea zâmbindu-i cu blândețe și scoțându-și de pe deget inelul de logodnă cu smarald.
A luat din geantă plicul cu scrisoarea mamei ei, a strecurat inelul în el și l-a lipit, trecându-și încet degetele peste scrisul înclinat al Tessei.
— Ce faci? a întrebat Alfie.
— Returnez ceva ce nu-mi mai aparține, a spus ea, zâmbindu-i băiatului.
A desfăcut catarama tolbei de la șa, a dat drumul plicului înăuntru și a încheiat-o la loc.
— Hai, du-te! a zis ea, lovind calul cu putere pe crupă.
L-a privit cum se întoarce în galop spre Conacul Tiselor. Cunoștea drumul spre casă, iar călăreții care o urmăreau aveau să se oprească
îndată ce l-ar fi recuperat.
— Haide, vine o mașină; să vedem dacă ne ia.
