— Știi la ce folosea cheia pe care o avea prinsă de zgardă? a zis Leo când ea s-a întors să plece.
Nell s-a oprit brusc și a simțit că începe să tremure din toate încheieturile. S-a întors încet spre el. Nu trecuseră decât câteva luni de ultima dată când îl văzuse, dar se schimbase. Întotdeauna fusese înalt și subțire, ca tatăl lui, Richard, dar acum nu mai părea un băiețel, ci mai
degrabă un tânăr. Avea doisprezece ani, a calculat ea, iar vocea i se îngroșase și în jurul gurii și bărbiei îi crescuseră fire moi de păr. Ochii lui păreau triști, iar umerii erau lăsați. Își pierduse mersul țanțoș pe care și-l amintea și fusese înlocuit cu ceva ce o tulbura.
— O mai ai? a întrebat ea.
El a privit-o țintă, fără să clipească, și i-a urmărit buzele ca și cum aștepta să mai spună ceva, apoi a băgat mâna în buzunar și a scos cheia.
Era exact așa cum și-o amintea, ornamentată, frumoasă, ca un obiect dintr-un basm.
— La ce folosește, Nell?
— Le-ai spus părinților tăi despre ea? a întrebat ea.
— Mama a găsit-o prinsă de zgarda lui Snowy. Dar nimeni nu știe la ce folosește. Tu știi?
Nell a încuviințat din cap.
— Am găsit-o sub salcie. Era într-o cutie din metal scoasă din pământ de excavator.
Leo o privea fix, așteptând să continue.
— Ce descuie, Nell?
Nell a privit dincolo de el, spre vechea casă parohială.
— Mi-e frică să-ți spun, a răspuns ea cu glas scăzut.
— De ce? a zis Leo încet.
O privea încordat acum, țintuit locului, fără să clipească.
Nell a pornit spre casa parohială. Își simțea stomacul ca pe un ghem de șerpi. Îl auzea pe Leo mergând în urma ei și pe Snowy gâfâind în timp ce zburda pe lângă el. Când a ajuns în fața intrării, a înțepenit, iar mâna ei a refuzat să atingă mânerul. Nu mai venise aici de aproape un an, nu fusese în stare. A început să tremure când Leo a trecut pe lângă ea și a deschis ușa.
S-a uitat la Leo, care stătea prea aproape de ea, respirându-i fierbinte în ceafă.
— Ce aștepți? s-a răstit el, iar ea și-a mușcat buza și a pășit înăuntru.
Mirosea altfel, a umezeală, iar apa se scurgea pe la ferestre, ceea ce însemna că ramele din lemn începuseră să putrezească și nu fusese nimeni aici să le repare. Mobila dispăruse, lăsând la vedere toate spațiile din podea, pe unde intraseră șoarecii și roseseră perdelele, fără Snowy care să-i fugărească. Nell a simțit că-i stă inima văzând carcasa asta care
fusese căminul ei. S-a imaginat cum ea și Bobby iau micul dejun, iar tatăl lor intră și își pune ghetele lângă foc, și vechea Nell sporovăieste și își mănâncă terciul de ovăz cu miere. Chicotește și râde fără nici o grijă.
— Ai de gând să-mi arăți sau nu?
— Mi-e frică, Leo.
S-a uitat spre scări; părea un munte pe care îl avea de urcat. S-a silit să se uite în sus, spre palierul de la etaj. Apoi la ultima treaptă. În felul în care marginea ei se curba, era imposibil să vezi gaura cheii dacă nu știai că se află acolo.
— Nell, orice ar fi, trebuie să îmi arăți, a zis Leo ferm.
Ea a încuviințat din cap și a pornit în sus pe scările care scârțâiau când înainta, punând un picior în fața celuilalt. Era un drum pe care îi fusese groază că va fi nevoită să îl facă de când auzise prima dată că Alice dispăruse. Într-o noapte îngrozitoare, i-a mijit în minte ideea unde ar putea fi Alice, apoi, în următoarele zile și săptămâni, prinsese rădăcini, până ce nu a mai reușit să se gândească la altceva.
Când au ajuns la ultima treaptă, Leo a privit-o.
— Ce este? s-a răstit el. Pentru numele lui Dumnezeu, Nell, arată-mi.
Fata a întins mâna, cu palma deschisă. El și-a coborât ochii, apoi, încet, a băgat mâna în buzunar și i-a dat cheia.
S-a așezat încetișor pe treapta de sus și a băgat mâna sub buza treptei, așa cum făcuse prima dată când descoperise camera. Cea despre care îi scrisese lui Alice. Camera secretă în care nu mai intraseră
împreună. În fiecare seara de când o adoptase Dorothy, stătea întinsă în pat, îngrozită de acest moment, sperând și rugându-se să greșească, iar Alice să nu se afle acolo. Era un vis îngrozitor, un coșmar.
Cu grijă, a băgat cheia în broască și a întors-o, până ce a auzit un declic zgomotos și treapta s-a deschis.
— Nu mă pot uita, a spus ea, întorcând capul spre Leo, care a făcut un pas în față și a ridicat capacul.
Gâtuită de frică, Nell s-a silit să se uite, în timp ce ochii ei se acomodau încet cu întunericul. Primul lucru pe care l-a văzut a fost o formă mică, precum mâna unei fantome, întinsă pe podea, spre zăvor. O
brățară cu inițiala „A” zăcea pe podea, lângă ea. S-a holbat la ea, paralizată; inima a încetat să-i mai bată și nu putea respira. Alice era aici, aici fusese de la început. Toată lumea o căutase, iar în tot acest timp era
încuiată în camera aceasta, unde murise singură și înspăimântată.
Al doilea lucru pe care l-a văzut a fost o bucata de hârtie căzută
lângă brățara lui Alice, o scrisoare trimisă de ea, care o condusese pe prietena ei cea mai bună aici, în camera asta, unde s-a încuiat și n-a mai putut să iasă. Nimeni n-ar fi putut să știe că e aici, murise singură, în beznă. Era numai vina ei că îi trimisese scrisoarea, își omorâse prietena cea mai bună.
A dat să țipe, dar Leo i-a pus o mână peste gură. A clătinat din cap, fixând-o cu privirea, apoi s-au uitat unul la altul, disperați. Într-un final, Nell a reușit să-și smulgă privirile și amândoi s-au uitat din nou spre mâna lui Alice, nevenindu-le să-si creadă ochilor. Bănuise și se temuse că
