Willow a zâmbit apreciativ, urmându-l pe un coridor străjuit de fotografii alb-negru cu docurile din Portsmouth.
— Unii dintre tipii de la bucătărie urcă acolo cu planșeta de spiritism după ce se închide barul, a continuat el. Am încercat și eu o data tâmpenia asta și nu-mi mai trebuie. S-a oprit brusc și a deschis o ușă care ducea la etajul următor. Trebuie să urcăm pe aici – să aveți grijă la cap.
— Mulțumesc, a zis Willow, pornind-o în sus pe scara întunecată și îngustă.
— Luminile nu funcționează, aveți grijă. Uitați, pornesc lanterna de pe telefonul meu.
Willow a înaintat cu atenție pe treptele de lemn, care scârțâiau la fiecare pas. Ajunsă sus, a fost întâmpinată de un coridor lung și îngust, din care se intra în mai multe camere. S-a uitat în prima dintre ele, care era ticsită până în tavan cu ceea ce părea a fi gunoi: saci negri pentru pubele, cutii de carton și containere de plastic pline ochi cu decorațiuni de Crăciun și tot felul de mărunțișuri. Alături, era o cameră mică cu o chiuvetă și cu plăci de faianță sparte, care cădeau de pe pereți.
— Salonul femeilor este într-acolo, a zis Sam, arătând spre capătul holului.
Willow a încuviințat din cap și a mers mai departe, trecând pe lângă
alte camere în care erau îngrămădite scaune, și fișete, și tot felul de vechituri, până ce a ajuns într-o încăpere mare, înaltă, cu ferestre de la
tavan până în podea, care se deschideau în niște mici balcoane.
— Aici este, a zis Sam. Cred că stăteau în paturi aliniate de-a lungul pereților, față în față. Judecând după urmele șinelor pentru draperii de pe perete. Salonul pentru bărbați este la următorul etaj, dar a fost mâncat de putregai uscat și nu mai putem urca acolo.
Willow a privit în sus și a văzut că în anumite secțiuni ale camerei șinele de care probabil atârnau draperiile din jurul paturilor erau încă
fixate în tencuială.
— Luna trecută a venit o bătrânică și zicea că a fost aici timp de doi ani, începând cu vârsta de zece ani. Patul ei era acolo, în colț. Și-a făcut aici o prietenă care a murit. Era foarte trist; te obișnuiai cu cei care mureau în somn, spunea ea.
— Zece ani? Ce trist, a zis Willow încet. Am impresia că nimeni nu le spunea nimic copiilor pe vremea aceea.
— Nu. Mulți dintre oamenii pe care i-am întâlnit credeau că făcuseră
ceva rău, sau că fuseseră abandonați de părinți. Nimeni nu i-a spus acestei femei de ce nu puteau sta părinții cu ea și nici când urmau să se întoarcă. A vrut să vadă mormântul prietenei sale și să îi aducă un omagiu, pentru că nu se mai întorsese aici niciodată.
— Sunt pacienți înmormântați aici? a întrebat Willow.
— Da, lângă pădure. Vă pot duce acolo într-un minut, a zis Sam entuziast, de parcă punea la cale o reuniune veselă.
Willow s-a apropiat de una dintre ferestre și a privit afară, spre copacii golași. Vântul geros sufla frunze moarte pe podeaua balconului cenușiu.
— Chiar îi scoteau pe pacienți acolo? a întrebat ea, încetișor.
— Da, frigul era singurul tratament pe atunci. Multe dintre bătrâne își amintesc. Nu le lăsau să închidă geamurile niciodată. Chiar dacă
ningea. Vedeți, frigul împiedica răspândirea tuberculozei.
Willow a privit de jur împrejurul camerei în care trebuie să fi stat Nell, locul atâtor tristeți și însingurări, și, cu toate astea, o simplă cameră, care nu lăsa nimic de înțeles despre trecutul adăpostit de tavanul său înalt. Erau două sau trei paturi metalice împinse la perete. Vopsea cojită
și parchet care se îmbâcsise, ajungând gri. Era un frig amarnic și, în ciuda paltonului ei gros de lână, a căciulii și mănușilor, a început să tremure.
— Oamenii pe care i-am condus aici mi-au spus că nu aveau voie să
se ridice din pat. Asistentele erau foarte severe, chiar și cu copiii mici.
— Nu pot să cred că erau trimiși aici copii fără părinți. Așa ceva este de neimaginat astăzi.
— Știu, iar uneori stăteau aici câte doi sau trei ani. Așa cum am spus, vizitele erau limitate la una pe lună pentru a reduce riscul de împrăștiere a germenilor. Unii nu primeau niciodată vizite, chiar și dintre copii.
Willow și-a mușcat buza imaginându-și acei copii abandonați care priveau cum se înghesuie vizitatorii ca să îi vadă pe ceilalți pacienți. A zărit o ușă la capătul camerei.
— Ce este acolo? a întrebat.
— Este camera în care se făceau radiografii.
Sam a împins ușa grea și s-a apropiat de niște obloane din lemn, pe care le-a deschis, dând la iveală o încăpere cu trei paturi lungi pe roți.
Zâmbind voios, a făcut câțiva pași spre celălalt perete.
— Uitați-vă aici, a zis el, deschizând un dulap înalt și trăgând afară
un aparat cu raze X pe șine. Stăteai în spatele acestui ecran de aici, iar aparatul făcea o radiografie a plămânilor tăi. Tare, nu? Iar morga este pe aici, în camera următoare.
Willow a simțit din nou că i se face rău când Sam a deschis ușa către încăperea următoare. Înăuntru erau patru cărucioare mari și un perete cu douăsprezece deschizături, destul de mari ca să încapă un corp.
— La capătul camerei este un lift, a zis el. Nu mai funcționează, dar cobora până în spatele clădirii, unde este cimitirul.
— Cred că am nevoie să iau aer, dacă nu te superi, a zis Willow.
În ciuda frigului pătrunzător, simțise deodată că o strânge fularul, iar fruntea îi transpira sub căciulă. Era sigură că va vomita din nou.
— Sigur, putem cobori spre ieșirea de urgență, ca să vedeți cimitirul, dacă doriți. Dar să știți că este cam neîngrijit. Nu cred că vin mulți oameni aici să se ocupe de morminte.
