Scara care cobora spre ieșirea de urgență era strâmtă și prost luminată. Sam a îndreptat lanterna telefonului mobil în față, iar Willow a coborât încet, ținându-se bine de balustradă, împiedicându-se la un moment dat, dar echilibrându-se înainte de a cădea. Când au ajuns la ieșire, simțea că abia mai răsuflă și îi era greață, iar când Sam s-a împins în ușă ca să o deschidă, a simțit că o cuprinde panica.
— Îmi pare rău, de obicei nu este înțepenită, a zis el, scoțând un râs
nervos și împingându-se încă o dată în ea.
Într-un final, s-a deschis și au ieșit în lumina cenușie a zilei. Ploaia se oprise, lăsând un șir de băltoace în parcarea pentru angajați din spatele hotelului, care se învecina cu zona împădurită din spate.
— Pe aici se ajunge la cimitir; este la intrarea în pădure. Trebuie să
vă las singură, ca am o întâlnire în cinci minute, a zis Sam în timp ce ieșeau din umbra vechiului spital și se îndreptau spre pădurea deasă.
— Sigur, nu-i nici o problemă, a spus Willow.
Au traversat parcarea în pas grăbit, în direcția a doi piloni din beton care străjuiau un zid din piatră în ruine și o potecă îngustă, din ciment, care mergea spre pădure. În timp ce se apropiau, vedea vârfurile pietrelor de mormânt pe deasupra zidurilor.
— Eu vă spun la revedere, dacă nu vă supărați, a încheiat Sam, pornind înapoi.
— Îți mulțumesc pentru ajutor, a zis ea, apoi a inspirat adânc și s-a întors spre intrarea în cimitir.
În timp ce o învăluia tăcerea pădurii, a început să tremure. A mai inspirat de câteva ori, apoi a trecut hotărâtă de cei doi piloni din beton.
Era ciudat să vadă un cimitir aici, în mijlocul pustietății. Nu avea nici o ordine; numai socluri din piatră crăpate și cruci răspândite ici-colo.
Poteca era îngrijită, ca și cei câțiva metri de iarbă de la intrare, dar pe măsura ce se aventura mai departe, rădăcinile și tufișurile se înmulțeau.
A privit în jur, copleșită și neștiind de unde să înceapă. Nu putea citi toate pietrele de mormânt; erau prea multe. A privit în sus, spre spital, la ferestrele îndărătul cărora se aflase mai devreme, și și-a imaginat pacienții care priveau înmormântările de la balcoane. A început să
citească inscripțiile: Katherine Harper 1937-l950. Iubită fiică, soră, nepoată.
Unele pietre erau mai dichisite decât altele, dar cele mai multe morminte nu aveau decât cruci cu mici inscripții, pe care Willow își imagina că le oferea sanatoriul familiilor sărace.
Croindu-și drum printre tufișuri, a început să remarce că erau grupuri de morminte săpate în aceeași perioadă, la mijlocul anilor treizeci și în anii patruzeci, iar apoi, îndreptându-se spre partea stângă a pădurii, a găsit morminte din 1955 până în 1959.
Deodată i-a venit un gând. Știa că Nell se afla la sanatoriu la momentul dispariției lui Alice, în 1969. Poate că dacă găsea morminte ale
unor copii care muriseră în perioada în care se afla ea acolo, părinții lor ar putea fi încă în viață și ar putea să și-o amintească. Era puțin probabil, dar nu trecuseră decât cincizeci de ani și chiar dacă părinții aveau pe atunci douăzeci și ceva de ani, acum ar avea vreo șaptezeci și cinci. Era pură speculație, dar nu imposibil. A început să caute cu băgare de seamă
pietre de mormânt de la sfârșitul anilor șaizeci și începutul anilor șaptezeci.
În amintirea iubitei noastre Connie Walbrook, noiembrie 1968, a citit ea pășind de la un mormânt la altul, ghemuindu-se la pământ pentru a-și trece degetele peste literele unora dintre pietrele care se albiseră aproape complet. Deși începea să plouă din nou, simțea că inima i-o pornește la trap la această nouă licărire de speranță. Copacii de deasupra ei au prins să foșnească atunci când picăturile de ploaie au început să răpăie deasupra lor, iar Willow a înaintat mai adânc în pădure. În amintirea dragei noastre Helen Kerry, 1935-1953. Luată dintre noi prea repede.
Odihnește-te în pace. Numai optsprezece ani.
A continuat să înainteze, croindu-și drum tot mai adânc prin cimitirul abandonat, până când frigul a devenit insuportabil. Tocmai se gândea că va trebui să se întoarcă, a remarcat o mică bucată de piatră
semicirculară care ieșea din pământ, pe jumătate ascunsă în mărăcini.
Inima a început să îi bată mai tare când s-a apropiat. A înlăturat spinii cu piciorul, dar unul dintre ei i-a pătruns prin pantof, făcând-o să scoată un țipăt când a simțit cum i se îmbibă șoseta de sânge. Ignorând durerea ascuțită, a cercetat cuvintele șterse de pe placa din calcar gri: Heather Parks, 1958-1971. Iubită fiică a Emmei și a lui George. Luată dintre noi prea curând, ne va lipsi pe vecie.
A rămas câteva clipe cu ochii la piatra de mormânt, nevenindu-i să
creadă că găsise pe cineva care ar fi putut să o cunoască pe Nell. Apoi ochii i-au căzut pe un buchet de flori putrezite, legate cu o panglică
galbenă decolorată. Părinții lui Heather fuseseră aici cu puțină vreme în urmă, ceea ce însemna că probabil locuiau în apropiere. Iar Parks nu era un nume foarte des întâlnit. A scos telefonul și a fotografiat piatra de mormânt a lui Heather.
— Aici erați. Totul în regulă? s-a auzit o voce cunoscută din spatele ei, făcând-o să tresară.
— A, bună. Da, bine, mulțumesc, a zis ea repede. Pot să te întreb
ceva? Crezi că aș putea obține certificatul de deces al unei persoane care a murit aici?
— Nu sunt sigur, a zis Sam. Poate la consiliul local? Știu că mulți pacienți s-au dus acasă să moară. Mai ales copii. Au venit să îi ia părinții lor. Și cred că s-ar putea să existe un grup pe Facebook al celor care au fost internați aici. Merită încercat, nu?
Willow a încuviințat din cap.
— Bine, mulțumesc.
S-a uitat din nou la telefonul ei și a văzut că avea un mesaj. Ploaia se întețea acum, trecând printre crengile copacilor.
— Eu merg spre oraș, dacă aveți nevoie de o mașină, a zis Sam. Vă
scutesc de un drum cu taxiul.
— Minunat, a spus Willow. Ești foarte amabil, chiar mă temeam că o să pierd trenul.
A aruncat o ultimă privire spre florile de lângă mormântul lui Heather Parks, apoi s-a întors și s-a grăbit să îl ajungă din urmă pe Sam.
28.
