Scurtul drum pe aleile șerpuitoare, pe care le străbătuse de o mie de ori de când locuia la Conacul Tiselor părea să nu se mai sfârșească. A stat ținându-se de scaunul ei în timp ce mașina a derapat de două ori pe gheața întunecată înainte de a se redresa. La curba fără vizibilitate care ducea către casa parohială și unde drumul se îngusta, au întâlnit farurile unei alte mașini, care venea cu viteză mare spre ei. Mills a apăsat brusc pe pedala de frână, oprindu-se cu scârțâit de roți chiar înainte de o ciocnire frontală cu celălalt vehicul. A coborât geamul, dând înnebunit din mâini și strigând:
— Mișcă!
Vanessa s-a uitat spre detectiv și a simțit că inima i se face fărâme.
Încercase să o ignore, dar pe măsură ce treceau orele era evident că
îngrijorarea lui Mills creștea. Întrebările care se învârteau la început în jurul faptului că Alice era un copil neascultător, care mai fugea uneori de acasă, încetaseră, înlocuite de căutarea unei alte explicații. Una mult mai tulburătoare. Dorise ca el să ia dispariția lui Alice mai în serios, dar acum,
că o făcea, îngrijorarea lui o îngrozea: ceruse pijamaua lui Alice, ca să
poată fi căutată cu câini antrenați; polițiștii mergeau din ușă în ușă, trezindu-i pe săteni din somn, ca să caute prin magazii și loveau cu bastoanele în gardurile vii, acoperite cu zăpadă. Dintr-odată, îi era dureros de limpede că nu mai căutau o fetiță dispărută, ci un cadavru.
Mills a înjurat pentru sine, în timp ce vehiculul venit din față dădea cu spatele înspre o poartă care se deschidea pe partea Vanessei și aștepta adăpostit în umbră. Îi era aproape imposibil să îl identifice pe șofer, dar când au trecut prin dreptul lui, Vanessa și-a dat seama că era un vehicul pe care îl cunoștea. Farurile pâlpâitoare și acoperișul din pânză, prin care se strecura apă de câte ori ploua, îi spuneau că mașina care gonea dinspre casa parohială era Land Roverul lui Richard.
Mills s-a oprit, iar Vanessa a coborât geamul.
— Vreo veste?
— Nimic, a strigat Richard drept răspuns.
Când Mills a pornit mai departe, Vanessa a privit în cabina Land Roverului. Nu a văzut decât timp de o secundă, dar imaginea celor două
siluete care priveau drept în față a simțit-o ca pe o lovitură în stomac. Fiul ei, Leo, iar alături de el soțul ei. Leo ținea capul plecat; era evident că
plânsese.
Într-o fracțiune de secundă, dispăruseră.
Vanessa și-a mușcat buza cu putere, iar degetele cu care se ținea de scaun i s-au albit. Nici nu se putea gândi la cât de frig îi era, o femeie în toată firea în interiorul unei mașini, îmbrăcată într-o haină din blană de vulpe. Alice fusese afară, în frigul năprasnic, toată noaptea, într-o rochiță
roșie și pantofiori roșii, lucioși. Dacă alunecase într-un șanț, nu era nici o șansă ca să fi supraviețuit la aceste temperaturi, dar dacă era captivă
undeva, înăuntru, exista speranță – dacă o găseau repede. Poate ajunsese până la casa parohială și intrase în hambar, în căutarea cățelușului, și căzuse acolo.
— Te rog, fii acolo, Alice, te rog să fii acolo, repeta Vanessa pentru sine, încercând să nu-și piardă mințile.
Când au virat pe un drum îngust acoperit de zăpadă, Mills a apăsat din nou frâna.
— Aici sunt urme proaspete de roți, a zis el cu sufletul la gură.
Cineva a trecut pe aici. Poate că l-au arestat deja pe Bobby James.
A coborât și a înaintat cu greu pe terenul accidentat, spre poarta din față. În timp ce se lupta cu zăvorul, îi scăpau mici salve de răsuflare înghețată în efortul de a-l deschide.
Vanessa nu putea să își alunge din minte imaginea fetiței ei chinuindu-se să deschidă poarta înzăpezită, cu mâinile tremurându-i de frig, încercând cu disperare să dea de cățel; abandonând zăvorul, poate, cățărându-se peste poartă și parcurgând restul dumului în fugă. A scuturat din cap, ca să își alunge imaginea din minte, în clipa în care detectivul a reușit să deschidă poarta și s-a grăbit să urce înapoi în mașină. A băgat în viteză, iar roțile înzăpezite au pornit din nou să se miște, derapând.
— Văd lumini lângă casă. Poate îl aduc pe Bobby James în direcția asta, a zis el, arătând spre locul în care zorii roșietici se întâlneau cu luminile albastre ale mașinii de poliție din fața lor.
Ochii Vanessei se închideau de epuizare, în timp ce mașina se legăna ca o barcă pe drumul accidentat. A privit în jur înnebunită, căutând în zăpadă urmele de pași ale fetei sale. Mills a apăsat pe accelerație și au lăsat în urmă gardul viu, iar casa parohială le-a apărut în fața ochilor, dincolo de cotul drumului din fața lor.
Nu mai fusese aici de ani întregi, iar acum, privind-o, a remarcat că
se degradase foarte mult. Era o casă frumoasă, primitoare, cu grinzi de lemn aparente, lambriuri din lemn sculptat, șeminee frumoase, cu placi de ceramică, și podele din dale de piatră. Dar în ultimii șase ani își pierduse strălucirea și fusese neglijată de Alfie, care se străduia să
conducă ferma și să aibă grijă de copii. Acum, caprifoiul din jurul intrării era încâlcit și neîngrijit, vopseaua era sărită și se cojea, iar poteca era acoperită de pământul și frunzele adunate timp de câteva luni.
Ochii ei au studiat urmele din zăpadă, până în capătul opus al casei, și spre câmpul de dincolo de aceasta, unde luminile pulsau în aerul dimineții. Și-a ținut răsuflarea când prin pâcla zorilor a apărut silueta unui flăcău, îmbrăcat într-o haină lungă, neagră și cu o căciulă de lână pe cap. Avea capul și umerii plecați, brațele legate la spate și era flancat de doi polițiști masivi, care pe jumătate mergeau și pe jumătate se târau prin zăpadă, spre mașina de poliție care îi aștepta. Vederea lui i-a tăiat răsuflarea, iar când a trecut prin lumina farurilor, a văzut că tremura violent. În clipa aceea, a ridicat ochii și a văzut-o, cu fața albă ca de
cadavru și ochii ficși.
Ochi de un albastru strălucitor, și-a zis Vanessa, iar pântecele a început să îi ardă de furie. Ochi care fuseseră ultimii ce o văzuseră pe fetița ei.
26.
Vanessa
Vineri, 22 decembrie 2017
Vanessa stătea întinsă pe pat, privind zăpada care cădea dincolo de fereastra camerei sale. Auzea lătratul câinilor salvatori și fluierele polițiștilor care străpungeau liniștea pădurii unde o căutau pe Sienna încă din zori.
S-a uitat la ceasul deșteptător și a aflat că este ora două după-amiaza.
În curând se va întuneca; trecea încă o zi, iar pe Sienna nu o găsiseră. De două zile casa era plină de oameni – mai întâi muncitorii de la firma de mutări, apoi poliția dar acum era cufundată în tăcere mormântală și nemișcare. Știa că Helen și Leo plecaseră, dar nu-și amintea unde și nici când urmau să se întoarcă.
Căderea continuă a zăpezii îi provoca somn, dar când închidea ochii, le vedea pe Alice și pe Sienna ținându-se de mână, una lângă alta, strigând-o pe nume. Nu dormise mai deloc; avea nevoie să doarmă
măcar o oră, apoi putea ieși să ajute la căutare, înainte de a se lăsa întunericul.
