Pentru Joey

Ești perfect pentru a fi persoana mea favorită

Capitolul 1. Casa

Am un defect din fabricație.

Îmi place să cred că toată lumea are câte unul. Sau, cel puțin, asta mă

face să mă simt mai bine cu privire la această trăsătură prin care oamenii se sabotează singuri, faptul că aruncă vina pentru toate lucrurile rele care li se întâmplă asupra unei caracteristici anumite: lucrul pe care au învățat să-l facă pentru a se proteja și de care nu se pot dezbăra, chiar dacă nu mai au nevoie de el.

Poate că tu, cititorule, n-ai avut posibilitatea să controlezi ce ți se întâmpla în copilărie. Deci, ca să eviți dezamăgirile, ai învățat să nu ceri nimic din ce-ți dorești cu adevărat. Iar asta a funcționat multă vreme.

Doar că acum, când ai ajuns la vârsta a doua și îți dai seama că nu ai obținut nimic din ce voiai cu adevărat, mergi cu 200 de kilometri pe oră

pe autostrada vieții într-o mașină de lux, cu o valiză cu bani și un cetățean pe nume Stan în portbagaj.

Poate că defectul tău din fabricație este că nu semnalizezi niciodată

când schimbi direcția.

Sau poate, ca mine, ești un romantic incurabil. Nu te poți stăpâni din a-ți spune povestea. Povestea vieții tale, asezonată cu un fond sonor melodramatic și cu razele aurii ale soarelui care pătrund prin geamul mașinii.

La mine totul a început când aveam doisprezece ani. Părinții mi-au spus să mă așez, că au ceva important să-mi comunice. Mama primise primul diagnostic – niște celule suspecte în sânul stâng – și mi-a zis de atâtea ori să nu mă îngrijorez, încât mi-a fost teamă să nu mă

pedepsească dacă mă prinde făcându-mi griji. Mama era genul care făcea lucrurile se meargă, optimistă, nu se îngrijora din orice, dar îmi dădeam seama că era îngrozită, așa că m-a cuprins și pe mine groaza, încremenită

cum eram pe canapea și nesigură de ce ar fi trebuit să fac ca să nu înrăutățesc lucrurile.

Dar apoi tatăl meu, șoarece de bibliotecă și mare amator de stat în casă, a făcut ceva neașteptat. S-a ridicat în picioare, ne-a luat de câte o mână pe mine și pe mama și a spus: Știți ce ne trebuie ca să alungăm sentimentele astea negative? Un dans!

În suburbia noastră nu erau cluburi, doar un restaurant care servea

fripturi mediocre și unde cânta o trupă de cover-uri în fiecare vineri seară, dar figura mamei s-a luminat de parcă tata ar fi sugerat să luăm un charter spre Copacabana.

Purta o rochie galben pai și cercei din metal bătut, care sclipeau când se mișca. Tata a comandat un scotch de 20 de ani pentru ei și un cocktail Shirley Temple pentru mine, apoi cu toții ne-am învârtit și am dat din cap până când am amețit, râzând și împiedicându-ne unii de alții. Am râs până când nu ne mai țineam bine pe picioare, iar tatăl meu, altfel un tip rezervat, a început să cânte „Brown Eyed Girl“ împreună cu trupa, de parcă n-ar fi fost toți ochii ațintiți asupra noastră.

Obosiți, ne-am înghesuit în mașină și am plecat spre casă, prin noaptea liniștită, mama și tata ținându-se de mână între scaune, iar eu cu fruntea lipită de geam, urmărind felinarele stradale care treceau unul după altul și gândindu-mă: O să fie bine. O să fim bine cu toții.

În acel moment mi-am dat seama de ceva: când lumea din jur îți pare întunecată și înfricoșătoare, iubirea te poate lua pe sus ca să te ducă

la dans; râsul poate să mai aline durerea; frumusețea să mai spargă din teamă. Am hotărât pe loc că viața mea va fi plină de aceste trei lucruri, nu doar de dragul meu, ci și de al mamei, și de al celor din jur.

Va exista un scop clar. Va exista frumusețe. Vor exista lumânări aprinse și Fleetwood Mac care se va auzi în surdină.

Ideea este că am început să-mi spun o poveste frumoasă despre viață, soartă și felul în care o să se aranjeze lucrurile, iar la douăzeci și opt de ani povestea mea era perfectă.

Părinți perfecți (fără cancer) care mă sunau de câteva ori pe săptămână, amețiți de vin sau de prezența celuilalt. Un iubit perfect (spontan, vorbitor de mai multe limbi străine, înalt de peste doi metri), care lucra la Urgențe și care știa să gătească coq au vin. Un apartament perfect în Queens, decorat în stil shabby chic. Slujba perfectă, scriitoare de romane de dragoste, inspirată de părinții perfecți și de iubitul perfect, pentru editura Sandy Lowe Books.

Viața perfectă.

Dar nu era decât o poveste, iar când a apărut prima gaură în ea, tot eșafodajul s-a dărâmat. Ce ți-e și cu poveștile astea!

Acum, la douăzeci și nouă de ani, eram nefericită, fără nici un ban în buzunar, fără un adăpost sigur, n-aveam pe nimeni și ideea că trebuie să

intru pe aleea unei minunate case pe malul unui lac mă făcea să vărs.

Imaginea romanțioasă pe care o construisem despre viața mea nu-mi mai era de nici un folos, dar defectul meu de fabricație încă mai mergea pe locul din față în Kia mea Soul cea bătută de vreme, spunând povestea așa cum a fost:

January Andrews se uita pe geamul mașinii la apa învolburată a laculuicare se spărgea de țărm, la apus. Încercase să se auto-convingă că nu era ogreșeală să vină aici.

Era cu siguranță o greșeală, dar nu aveam altă opțiune. Nu poți să dai cu piciorul ocaziei de a locui gratis când n-ai nici un sfanț.

Am parcat pe stradă și m-am holbat la fațada conacului, cu ferestrele strălucitoare și veranda ca dintr-o poveste, cu tufele ciufulite de iarbă-de-mare care dansau în briza călduță.

Am verificat adresa de pe GPS cu cea scrisă pe un bilețel atârnat de cheia casei. Asta era, ajunsesem.

Am mai tras de timp un minut, de parcă aș fi așteptat să vină un asteroid gigantic să mă șteargă de pe fața pământului înainte să fiu obligată să intru. Pe urmă am tras adânc aer în piept și am coborât din mașină, luptându-mă cu valiza burdușită pe care am luat-o de pe bancheta din spate și cu mânerele unei cutii de carton în care aveam sticle cu gin.

Mi-am dat deoparte o șuviță de păr de pe față și am început să

studiez lambriul albastru precum cicoarea și ramele albe ale casei.

Prefă-te că e un Airbnb.

Imediat, mi-a apărut în minte un anunț imaginar de Airbnb: casă cu trei dormitoare și trei băi, pe malul lacului, plină de farmec, dovada vie că taică-tău a fost un nemernic și că viața ta a fost o minciună.

Am început să urc scările săpate în panta dealului, cu sângele pulsându-mi în urechi și picioarele tremurânde, ca și cum m-aș fi așteptat să se deschidă gura iadului și să mă înghită cu pământul de sub mine cu tot.

Dar s-a întâmplat deja. Anul trecut. Și n-ai murit, așa că nici asta n-o să teomoare.

Odată ajunsă pe verandă, mi s-au ascuțit brusc toate simțurile. Fața mă mânca, stomacul mi se strânsese ghem, transpirația îmi curgea pe

ceafă. Ținând cutia cu gin în echilibru pe șold, am scos cheia și am învârtit-o în broască, sperând în sufletul meu să se blocheze. Să nu fie totul decât o farsă elaborată pe care mi-o aranjase tata înainte să moară.

Sau, și mai bine, să nu fie mort. Să iasă de după un tufiș și să țipe:

„Te-am prins! Doar n-ai crezut că aveam o viață paralelă, nu? Cum să fi avut eu o casă secretă unde locuiam cu o altă femeie decât mama ta?“

Cheia s-a rotit fără probleme. Ușa s-a deschis spre interior.

Casa era tăcută.

M-a străpuns un fior de durere. Același pe care l-am simțit când mama m-a suna să-mi spună de atacul cerebral al tatei și am auzit-o printre suspine: „S-a dus, Janie...“

Nu tata. Nu aici. Nicăieri. Și pe urmă al doilea fior, ca un cuțit răsucit în rană: tatăl pe care credeai că-l cunoști nu a existat, de fapt.