În schimb, am simțit din nou cuțitul acela în vintre, iar lacrimile mi-au înțepat nasul, vocea mi-a scârțâit patetic, în timp ce am spus, neadresându-mă nimănui în mod special:
— Sunt atât de obosită.
Chiar și așa cum se vedea, doar o siluetă, mi-am dat seama că a devenit rigid. Aflasem că nu era neobișnuit ca oamenii să facă acest lucru atunci când intuiau că o femeie era la un pas de colaps emoțional. În ultimele câteva săptămâni ale relației noastre, Jacques era ca unul dintre acei șerpi care pot simți un cutremur, se încorda ori de câte ori emoțiile mele o luau razna, apoi decidea că avem nevoie de ceva de la magazinul din colț și se repezea pe ușă.
Vecinul meu nu a spus nimic, dar nici nu s-a grăbit să plece. A rămas doar acolo, stânjenit, uitându-se la mine prin întuneric. Ne-am uitat unul la altul timp de cinci secunde, așteptând să vedem ce se va întâmpla mai întâi: eu să izbucnesc în lacrimi sau el s-o ia la fugă.
Și apoi muzica a început să bubuie din nou, o melodie de Carly Rae
Jepsen pe care, într-o situație diferită, aș fi apreciat-o, iar Nesuferitul a tresărit.
A aruncat o privire înapoi prin ușile glisante, apoi spre mine din nou. Și-a dres glasul.
— Îi voi da afară, a spus el sever.
S-a întors și a intrat înăuntru, fiind primit cu un vesel „EVERETT!“
scos de mulțimea din bucătărie la vederea lui.
Păreau gata să-l ridice pe un stand de butoaie, dar l-am putut vedea aplecându-se să strige către o fată blondă și, o clipă mai târziu, muzica a tăcut definitiv.
Bine. Data viitoare când trebuie să fac impresie, s-ar putea să-mi iasă
mai bine cu o farfurie de prăjituri cu LSD.
Capitolul 3. Întâlnirea cu Pete
M-am trezit cu un mesaj de la Anya: Hei, dulceață! Voiam să mă asigur că mi-ai primit emailul: despre mintea ta glorioasă și termenul-limită din vară
despre care am discutat.
Perioada aceea îmi reverbera prin craniu ca un clopot al morții.
Am avut prima mahmureală la douăzeci și patru de ani, de fapt, în dimineața când am aflat că Anya mi-a vândut prima mea carte, Kiss Kiss, Wish Wish, către Sandy Lowe (Jacques a cumpărat o sticlă din șampania lui franțuzească preferată și am băut-o mergând pe podul Brooklyn, așteptând să răsară soarele, fiindcă ni se părea super-romantic). Mai târziu, zăcând pe podeaua bucătăriei, mi-am jurat că mai degrabă m-aș
arunca într-un cuțit foarte ascuțit decât să-mi mai las creierul să se simtă
ca un ou prăjit în soarele Cancunului.
Și totuși! Iată-mă aici, cu fața îngropată într-o pernă cu mărgele, creierul sfârâindu-mi în tigaia craniului meu. Am dat fuga la baia de la parter. Nu simțeam nevoia să vomit, dar speram că, dacă m-aș fi prefăcut, corpul meu avea s-o creadă și ar fi evacuat otrava din mațe.
M-am aruncat în genunchi în fața toaletei, înconjurând-o cu brațele, și mi-am ridicat ochii la fotografia înrămată care atârna pe perete din spatele ei.
Tata și Cealaltă Femeie erau pe o plajă, el ținându-și brațele pe după
umerii ei, vântul fluturând prin părul ei blond spre alb și presând buclele lui cenușii de frunte.
Și apoi, ca o glumă mai puțin evidentă, dar la fel de grotescă a universului, am văzut raftul pentru reviste din spatele toaletei. Erau acolo trei obiecte.
O revistă Oprah, veche de vreo doi ani. Un exemplar din a treia mea carte, Luminile nordului. Și afurisenia de Revelații – o ediție cartonată cu etichete lipite pe ea, ca să vezi.
Am deschis gura și am vomat vârtos în vasul de toaletă. Apoi m-am ridicat, mi-am clătit gura și am întors poza așa încât să atârne cu fața la perete.
— N-o mai fac niciodată, am zis cu voce tare.
Primul pas către o viață fără mahmureli? Probabil să nu te muți într-o casă care te face să bei. Va trebui să-mi găsesc alt mecanism de
adaptare. Ca... natura?
M-am întors în sufragerie, mi-am pescuit periuța de dinți din geantă
și m-am spălat la chiuveta din bucătărie. Următorul pas esențial pentru existența mea era o perfuzie cu cafea pe care o puteam procura fără să
dau iama prin dulapuri.
Adevărul era că ori de câte ori scriam o carte, îmi duceam aproape în totalitate zilele în iluștrii mei pantaloni de perdantă, așa că, în afară de o colecție de treninguri oribile, nu prea mai împachetasem altceva pentru excursia asta. Ba chiar urmărisem și câteva clipuri ale unor vloggeri de modă despre „ținutele-capsulă” în încercarea de a maximiza „stilurile”
pe care le puteam „construi” cu perechea de pantaloni scurți de blugi pe care o purtam aproape de fiecare dată când făceam curățenie pe bază de stres și cu jerpelita colecție de tricouri cu chipuri de vedete. (O fază prin care am trecut pe la douăzeci de ani și despre care l-am lăsat pe fostul meu să creadă că nu se sfârșise de îndată ce îmi dădusem seama că nu avea de gând să-mi ia și altceva cadou.)
Am scos un tricou sobru, alb-negru, cu Joni Mitchell, și mi-am îndesat corpul balonat în pantalonii scurți de blugi, apoi am încălțat botinele cu toc înflorate.
Aveam o pasiune pentru pantofi, de la cei foarte ieftini și de prost gust la cei foarte scumpi și excentrici, însă aceasta „pasiune” a mea s-a dovedit a fi destul de incompatibilă cu întregul concept al ținutelor-capsulă. Nu-mi luasem decât trei perechi cu mine, iar într-un orășel adormit de pe malul lacului mă îndoiam că vreuna dintre ele ar fi considerată „clasică”.
Mi-am căutat cheile de la mașină, luându-mă după urma de resturi pe care o lăsasem de-a lungul întregului parter, și le-am găsit pe unul dintre scaunele de lângă insula din bucătărie, apoi m-am dus la ușa din față. Ieșisem pe jumătate, în lumina orbitoare a dimineții de vară, când mi-am auzit telefonul bâzâind pe pernele de pe canapea. Stomacul mi s-a strâns neîntârziat. Mi se întâmplă asta de la o vreme, deopotrivă cu senzația de a fi sfâșiată în două. Ori de câte ori telefonul sau computerul meu avea câte o notificare, eram străbătută de un mic fior de panică.
M-am gândit să las telefonul acolo, prins în canapea, dar m-am întors după el în ultima secundă. Doar un mesaj de la Shadi: M-am pupat cu Fesul Bântuit, urmat de o grămadă de cranii.
Pe când am ieșit pe verandă și am încuiat ușa în urma mea, i-am scris răspunsul: DU-TE IMEDIAT SĂ TE VADĂ UN PREOT.
