„cărțile”, dar îmi stătea pe creier. Am încercat să nu las să mă afecteze –

mi-a plăcut Pete instantaneu dar asta nu se întâmplase nici unuia dintre prietenii mei scriitori de sex masculin când eram la New York, iar mie mi se întâmpla constant. Firește, eram tânără și deja era o realizare să public fie și numai o carte la vârsta mea, însă și prietenii mei erau tineri, iar oamenii nu rareori făceau aceleași presupuneri în privința lor.

Apoi mai erau cei care se purtau de parcă erau părtași la vreo glumă

secretă când, după o discuție despre artă sau politică, aflând că scriu romane siropoase pentru femei, remarcau Orice-ți plătește facturile, nu?, practic silindu-mă să recunosc că nu scriam cărți despre femei și despre dragoste de plăcere.

— Se pare că nu avem nici una pe stoc, a spus Pete, ridicându-și privirea din ecran. Dar le comand, uită-te la mine!

— Ar fi super! am zis eu. Poate vom putea organiza și un atelier la sfârșitul verii.

Pete a scos un sunet de exclamație și m-a prins de braț.

— Ce idee, January Andrews! Ar trebui să ni te alături clubului nostru de carte. Ne-ar plăcea enorm să te avem printre noi. E o foarte bună

modalitate de a te implica în comunitate. Se ține lunea. Poți veni? Adică

mâine?

Anya din capul meu a spus: Știi ce a lansat „ Fata din tren” ? Cluburile de carte.

Asta era cam tras de păr. Dar îmi plăcea Pete.

— Lunea e bine.

— Fantastic! Îți verifici e-mailul? O să-ți trimit adresa. La șapte, mult vin, iese mereu un succes.

A scos o carte de vizită din casă și și-a încercuit adresa cu un pix cu gel mov dintr-o cană cu Charlie Brown aflată pe tejghea.

— Îți verifici e-mailul, nu?

— Aproape constant.

— Firește! O fată proaspătă și tânără. Întruchiparea unei mileniale!

— Ar fi trebuit să mă vezi înainte să-mi tund cocul de bărbat.

Zâmbetul lui Pete mi-a sugerat că ratase gluma, dar că nu prefera

să-și bată capul s-o înțeleagă.

— Ei bine, dă-mi un mesaj și vom avea grijă ca totul să fie aranjat pentru mâine.

I-am promis că așa voi face și m-am întors să plec, aproape intrând în masa pe care erau prezentate cărțile. Am urmărit cu privirea cum piramida de cărți se cutremură și, pe când așteptam acolo să văd dacă va cădea, mi-am dat seama că întregul aranjament era alcătuit din aceeași carte, pe fiecare fiind lipit un abțibild pe care scria semnat de autor.

O carte pe care o recunoșteam. O carte pe care mă încăpățânasem să

nu o citesc.

Acolo, pe coperta abstractă în negru și alb, cu litere roșii, pătrățoase, sub titlul Revelații, se afla numele lui. Totul începea să prindă contur în mintea mea, un șir de revelații ca niște piese de domino. N-am vrut s-o zic cu voce tare, dar e posibil s-o fi făcut.

Și asta pentru că am auzit clopoțeii de la ușă și, când am ridicat privirea, l-am văzut în prag.

Augustus Everett. Gus, cum îl știam pe vremea facultății.

— Everett! l-a strigat Pete cu afecțiune din spatele tejghelei.

Am făcut ceea ce orice femeie adultă rațională ar fi făcut atunci când e pusă față în față cu rivalul ei din facultate, care se dovedește a-i fi vecinul de alături. M-am ascuns în spatele celui mai apropiat raft de cărți.

Capitolul 4. Gura

Cea mai rea parte din a-l avea rival pe Gus Everett? Probabil faptul că nu știam că suntem rivali. Faptul că, în afară de o noapte la o petrecere de-a frăției, când amândoi băuserăm cam mult, abia dacă-mi aruncase vreo privire.

Era mai mare decât noi, restul din programul de studiu. Își luase liber trei ani între liceu și facultate, perioadă în care lucrase literalmente ca gropar. Adică exact tipul de slujbă care i-ar fi oferit un avantaj la cursul de scriere creativă. Noi, restul, scoteam subiectele de povestiri din fund (și din copilăriile noastre: meciuri de fotbal câștigate pe ultima sută

de metri, certuri cu părinții, excursii cu prietenii), însă Gus Everett scria despre cum renunțase la liceu ca să îl ajute pe unchiul lui să coboare sicrie în pământ. Știa opt variații de bocitoare și putea recita pe de rost cele mai uzuale citate folosite pe pietrele funerare, cele mai amuzante și cele care trădau o ușoară înstrăinare a decedatului față de persoana care achita onorariul funerar.

La fel ca mine, Gus Everett intrase cu bursă la Universitatea din Michigan, deși era neclar cum o obținuse de vreme ce nu juca nici un sport și își dăduse și examenul de aptitudini cu doi ani mai târziu.

Singura explicație era că se pricepea foarte bine la ce făcea.

Pe lângă toate astea, Gus Everett era și enervant și absurd de atrăgător. Și nu genul acela de frumusețe universală care aproape că

plictisește cu obiectivitatea ei. Era un tip de înălțime medie, cu musculatura suplă a cuiva care nu se oprea niciodată în loc, dar nu mergea la sală – un soi de echilibru fizic leneș, care venea din ereditate și din neliniște, nu din obiceiuri bune. Bun, era mai mult decât atât. Emana mai degrabă un magnetism – în felul în care vorbea și se mișca, după

cum privea lucrurile. Nu în sensul de cum vedea el lumea. Ci literalmente cum privea lucrurile, felul în care ochii lui păreau să devină

mai negri și mai mari atunci când se concentra la ceva și cum i se încruntau sprâncenele deasupra nasului puțin cârn.

Și mai era și gura lui ușor strâmbă.

Înainte să renunțe la facultate și să devină bonă (un scop abandonat degrabă), Shadi mă întreba în fiecare seară la cină ce mai e nou cu Gus cel Sexy și Rău. Asta era porecla noastră pentru el, uneori abreviată ca GSR.

Eram puțin îndrăgostită de el și de proza lui.

Până când am vorbit în sfârșit pentru prima dată în clasă.

Împărțeam colegilor copii din cea mai recentă nuvelă pentru critică și, când i-am înmânat-o, el m-a privit drept în ochi – cu capul înclinat, curios – și mi-a spus:

— Ia să văd dacă ghicesc: toată lumea trăiește fericită până la adânci bătrâneți. Din nou.

Nu scriam încă povești romantice – nici măcar nu mi-am dat seama cât de mult îmi plăcea să citesc povești romantice până la al doilea diagnostic al mamei, doi ani mai târziu, când aveam nevoie de ceva care să-mi distragă atenția –, dar cu siguranță scriam romantic, despre o lume bună, unde se întâmplau lucruri dintr-un motiv în care dragostea și conexiunea umană erau tot ceea ce conta cu adevărat.

Și Gus Everett se uitase la mine cu acei ochi, din ce în ce mai adânci și mai întunecați, ca și cum ar fi aspirat fiecare informație despre mine în craniul său și ar fi stabilit că sunt un balon care are nevoie de un ac ca să

fie dezumflat.

Ia să văd dacă ghicesc: toată lumea trăiește fericită până ia adânci bătrâneți.