Amintirea nopții trecute m-a străbătut în valuri de rușine pe când mergeam cu pași mari și apăsați înspre Kia mea. Dar asta m-a făcut să mă
gândesc la subiectul care îmi plăcea cel mai puțin.
Tata. Ne dusese cu Kia la lacul artificial în acea ultimă oară când am ieșit cu barca și mi-a spus că mi-o dă mie. Era ziua în care mi-a spus că ar trebui să-mi urmez visul, să mă mut la New York. Jacques era deja acolo, la Facultatea de Medicină, iar relația noastră continua la distanță ca eu să
pot sta mai mult cu mama.
Tata trebuia să călătorească mult și chiar dacă îmi credeam propria poveste – că viețile noastre intrau pe un făgaș normal –, încă mi-era teamă să o las pe mama singură. De parcă absența mea ar fi deschis calea pentru o a treia descălecare a cancerului.
— Mama ta e bine, mă asigurase el pe când stăteam în întunericul rece din parcare.
— Ar putea să recidiveze, argumentasem eu.
— Se poate întâmpla orice, January, îmi spusese el. Se poate întâmpla orice cu mama, cu mine, ba chiar și cu tine, la un moment dat.
Dar acum nu e nimic. Ai făcut destule pentru noi, puștoaico. E timpul să
faci ceva și pentru tine.
Poate că i se păruse că, în esență, mutatul meu la New York ca să fiu cu iubitul meu era același lucru ca traiul lui cu Cealaltă Femeie și cumpăratul unei a doua case? Renunțasem la facultate ca s-o ajut pe mama în perioada celei de-a doua runde de chimioterapie, iar el unde fusese? Purtând o geacă de ploaie și bând pinot noir pe o plajă cu Cealaltă Femeie, făcând poze pe care să le atârne în baia lui secretă din casa lui secretă de vacanță?
Am gonit gândul și am urcat în mașină. Simțeam pielea încinsă sub coapse și am întredeschis geamul pe când mă îndepărtam de casă.
La capătul străzii, am făcut stânga, depărtându-mă de apă și îndreptându-mă înapoi spre oraș. Micul golf ce se întindea de-a lungul șoselei ca un deget arunca fâșii de lumină strălucitoare în geamul meu, iar vântul fierbinte îmi vâjâia plăcut pe la urechi. Preț de un minut, a fost de parcă viața mea încetase să mai existe în jurul meu. Nu făceam decât să plutesc pe lângă cârduri de adolescenți îmbrăcați sumar, adunați în
jurul standului cu hotdogi din stânga mea, a părinților și a copiilor aliniați în fața ușii magazinului de înghețată din dreapta, a grupurilor de cicliști care mergeau înapoi spre plajă.
Pe când înaintam pe șoseaua principală, clădirile erau din ce în ce mai strânse una în cealaltă, până când au ajuns umăr lângă umăr: un mic restaurant italienesc cu terase acoperite de viță-de-vie împărțind spațiul cu un magazin de skateboarduri, care se împingea în pubul irlandez de alături, urmat de un magazin cu dulciuri tradiționale și, în cele din urmă, de o cafenea numită Pete’s Coffee – a nu fi confundată cu Peet’s Coffee, deși semnul era făcut anume ca să încerce o confuzie cu mai sus-menționatul lanț de cafenele.
Am parcat pe un loc din față și m-am refugiat în dulcele și răcorosul aer condiționat din interiorul cafenelei lui Pete-Nu-Peet. Podelele erau vopsite în alb, iar pereții albastru-închis, presărați cu stele argintii neconvingătoare, care se ondulau printre mese, întrerupte de ocazionalele plăcuțe atribuite unui „Anonim”. Încăperea dădea direct într-o librărie bine luminată, cuvintele „CĂRȚILE LUI PETE” pictate în același argintiu promițător deasupra ușii. Un cuplu în vârstă cu veste asortate din flanel stătea picior peste picior în aranjamentul pe jumătate căzut al fotoliilor din capătul cafenelei. În afară de femeia de la casă și de mine, ei erau singurii oameni dinăuntru.
— E o zi mult prea frumoasă ca s-o petreci înăuntru, aș zice, a spus chelnerița, ca și cum mi-ar fi citit gândurile.
Avea o voce groasă de fumător care se potrivea cu părul ei scurt și blond, ras în părți, și cu cerceii mici și rotunzi din aur care îi luceau în lumina caldă.
Mi-a făcut semn să mă apropii cu niște unghii roz-deschis.
— Hai, intră. Nu fi timidă! Aici la Pete suntem cu toții o familie.
Am zâmbit.
— Doamne, sper că nu.
Ea a plesnit tejgheaua și și-a lăsat capul pe spate să râdă, lucru care s-a transformat într-o tuse.
— Într-adevăr, treaba cu familia e cu dus și întors. În fine, scumpo, ce să-ți aduc?
— Kerosen.
Ea a încuviințat din cap știutoare.
— O, ești una dintre aceia. De unde vii, scumpo?
— Cel mai recent, din New York. Și din Ohio înainte de asta.
— Familia mea e la New York. Statul, nu orașul. Tu vorbești despre oraș, nu?
— Queens, i-am confirmat eu.
— N-am fost niciodată. Vrei cu lapte? Vreun sirop?
— Mi-ar plăcea cu puțin lapte.
— Integral? Degresat? O parte la șaisprezece?
— Surprinde-mă. Nu sunt mofturoasă când vine vorba de fracții.
Ea și-a dat capul pe spate și a râs din nou, trecând galeșă de la un aparat la altul.
— Cine are timp să fie? Jur că până și North Bear Shores se mișcă
prea repede pentru mine în unele zile. Poate dacă m-aș apuca să beau și eu din kerosenul ăsta al tău ar fi altă poveste.
Să ai o barista care nu bea cafea nu era ideal, dar îmi plăcea femeia cu cerceii mici din aur. Sincer, îmi plăcea atât de mult de ea că am simțit un junghi în inimă.
Dorul de vechea January. Cea căreia îi plăcea să dea petreceri tematice și să coordoneze costumele grupurilor, care nu putea intra într-o benzinărie sau să stea la coadă la poștă fără să facă planuri să se mai vadă cu cineva abia cunoscut. Agenda mea telefonică era plină de nume ca Sarah, cu câinele drăguț sau Mike, de la magazinul vintage. Chiar și pe Shadi am cunoscut-o când a ieșit din baia unei pizzerii purtând cele mai mișto cizme Frye. Îmi lipsea acel sentiment de curiozitate despre oameni, acea scânteie de entuziasm pe care o simți când înțelegi că ai ceva în comun cu cineva sau când descoperi un talent sau o calitate ascunsă.
Uneori mi-e dor să-mi placă oamenii.
