Din nou.

În următorii patru ani am câștigat pe rând premiile și concursurile de scriere ale școlii noastre, dar am reușit să nu prea mai vorbim din nou, cu excepția cazului în care puneam la socoteală atelierele, în care el critica rar poveștile cuiva, cu excepția mea, și apărea aproape întotdeauna târziu, fără jumătate din lucruri și îmi cerea pixurile cu împrumut. Și a fost o noapte sălbatică la o petrecere a frăției în care am...

nu chiar vorbit, dar interacționat cu siguranță.

Sincer, ne-am încrucișat în mod constant, parțial pentru că el s-a întâlnit cu două colege de cameră de-ale mele și cu multe alte fete de pe etajul meu – deși eu folosesc cu larghețe termenul „întâlnire”. Gus era renumit pentru că avea o durată de valabilitate între două și patru săptămâni și, în timp ce prima colegă de cameră începuse lucrurile cu el sperând să fie excepția, a doua (și multe dintre celelalte) fusese pe deplin conștientă că Gus Everett era bun doar pentru distracție, timp de până la treizeci și una de zile.

Cu excepția situației în care scriai povestiri scurte cu finaluri fericite, caz în care era mult mai probabil să-ți petreci patru ani ca rivali, încă șase

căutându-l ocazional pe Google pentru a vă compara carierele și apoi să

dai de el când ești îmbrăcată ca o majoretă adolescentă la o spălare de mașini pentru strângere de fonduri.

Ca de exemplu, aici și acum. În librăria lui Pete.

Deja aveam în minte ce mesaj să-i trimit lui Shadi în timp ce am zbughit-o pe lângă peretele librăriei, cu bărbia în pământ și cu fața îndreptată spre rafturi, ca și cum m-aș fi uitat aiurea prin magazin (în timp ce practic făceam jogging, așa cum se întâmpla oricui).

— January? m-a strigat Pete. January, unde pleci? Vreau să-ți prezint pe cineva.

Nu sunt mândră să recunosc că, atunci când am încremenit în loc, m-am uitat la ușă, cumpănind dacă să plec fără să răspund sau nu.

E important de observat că eram sigură de faptul că sunt clopoței deasupra ușii și tot n-am fost în stare să iau o decizie imediată.

În cele din urmă, am tras aer adânc în piept, m-am forțat să zâmbesc și am pășit dincolo de rafturi, strângând în mână cafeaua mea groaznică

de parcă a fi fost un pistol.

— Bunăăăăăăăă! am zis, salutând apoi cu un gest cât se poate de mecanic din mână.

A trebuit să mă forțez să îl privesc în ochi. Speram să-l găsesc cu burtă sau chelind (deși nu sunt sigură dacă asta ar fi făcut vreo diferență), însă arăta la fel ca în fotografia din ziar: slab atât cât trebuie și cu un început de mușchi la brațe, așa cum te-ai aștepta de la un fost gropar acum romancier. Purta un tricou șifonat albastru-închis sau negru decolorat și blugi negri prespălați. Părul lui negru și ondulat începuse însă să albească pe alocuri și la fel și umbra de la ora șapte a gurii lui ușor strâmbe, care acum era încă și mai strâmbă decât de obicei, fiindcă

aproape zâmbea.

— Aceasta e January Andrews, a anunțat Pete. E scriitoare.

— De fapt, ne cunoaștem deja, a spus el.

Focul a o mie de sori mi-a încins fața și probabil și gâtul, și pieptul, și picioarele și fiecare centimetru expus din corpul meu.

— Da? a făcut Pete încântată. Cum așa?

Gura mi s-a deschis mută, cumva nereușind să rostească cuvântul

„facultate”, în vreme ce privirea mi s-a întors asupra lui Gus.

— Suntem vecini, a spus el.

O, Doamne! Era posibil să nu-și aducă aminte de mine? Doar mă

chema January, pentru numele lui Dumnezeu! Nu eram o Rebecca sau o Christy/Christina/Christine. Nu mai știam decât o singură persoană cu numele meu, iar ea era actriță în Mad Men, așa că mă îndoiesc că ne-ar fi confundat. Am încercat să nu mă gândesc prea mult la faptul că Gus ar fi putut uita de mine, pentru că astfel n-aș fi făcut decât să mă transform din roșie ca racul într-o vânătă.

— Așa este, parcă am zis eu.

Telefonul de lângă casă a început să sune, iar Pete a ridicat un deget în semn de scuză și s-a întors să răspundă, lăsându-ne practic singuri.

— Deci, a făcut Gus în cele din urmă.

— Deci, l-am imitat eu.

— Ce scrii mai exact, January Andrews?

M-am străduit din răsputeri să nu privesc înspre grămada de REVELAȚII care se ridică pe masa din spatele meu.

— Romane de dragoste, de cele mai multe ori.

Sprâncenele lui Gus s-au arcuit.

— Aha.

— Aha ce? am replicat eu, devenind deja defensivă.

— Doar aha, a spus, ridicând din umeri.

Eu mi-am încrucișat brațele la piept.

— Ăla a fost un „aha“ al naibii de atotștiutor.

S-a sprijinit de tejghea și și-a încrucișat și el brațele la piept, încruntând din sprâncene.

— Nu mi-a luat mult, a zis.

— Ce anume?

— Să te jignesc. O singură silabă. Aha. Foarte impresionant.

— Jignită? Asta nu e fața mea de jignită. Arăt așa fiindcă sunt obosită. Vecinul meu ciudat a ascultat toată noaptea la maximum melodia lui lacrimogenă.

El a dat din cap gânditor.

— Da, sunt sigur că din cauza „muzicii” nu mai puteai să mergi drept noaptea trecută. Și sper că nu de la „muzică” te simți prost azi. Dar hei, dacă ai impresia că ai putea avea o problemă cu „muzica”, nu e nici o rușine să ceri ajutor.

— Oricum, am zis eu, încercând să țin în frâu un nou val de roșeață,

nu mi-ai spus ce scrii tu, Everett. Sunt sigură că e ceva cu adevărat revoluționar și important. Foarte nou și original. Ca de exemplu povestea unui tip alb deziluzionat, care rătăcește prin lume, neînțeles și frigid.

El a scos un hohot de râs.

— Frigid? Spre deosebire de înclinațiile sexuale foarte abil gestionate ale genului tău? Spune-mi, despre ce-ți place mai mult să scrii: despre pirați îndrăgostiți sau despre vârcolaci îndrăgostiți?