— Ei bine, în cazul meu nu este atât despre mine, cât despre ce vor cititorii mei. Dar la tine? Cum e să scrii ficțiune de masturbare în grup în stilul lui Hemingway? Probabil îți știi toți cititorii după nume, nu?

— Adevărat, lista scriitorilor de la New Yorker nu este nici pe departe atât de lungă precum cea a fanilor celor Cincizeci de umbre ale lui Grey, dar până acum m-am descurcat.

— Care e secretul? Să ai forță în mâna dreaptă?

Pete a închis telefonul și a reintrat în cercul nostru, anulând oricare ar fi fost replica lui Gus.

— Care erau șansele, ai? a făcut ea, aplaudând vesel din palme. Doi scriitori publicați pe aceeași străduță din North Bear Shores! Pariu că voi doi o să pălăvrăgiți toată vara. Ți-am zis că orășelul ăsta e plin de artiști, nu ți-am zis eu, January? Cum îți place asta? a spus, râzând cu poftă. Nici n-am terminat bine vorba, că Everett a și intrat pe ușă! Se pare că

universul ține cu mine azi.

Țiuitul telefonului meu din buzunar m-a salvat de la a da un răspuns. Pentru prima dată, m-am grăbit să răspund, dornică să găsesc o cale de scăpare din această conversație. Speram să fie Shadi, însă pe ecran scria ANYA și am simțit cum mi se strânge stomacul.

Am ridicat privirea și am întâlnit ochii negri ai lui Gus care mă

priveau fix. Efectul era intimidant. Mi-am dres vocea, un automatism, și m-am uitat la Pete.

— Îmi pare rău, trebuie să răspund... Dar a fost o plăcere să te întâlnesc, Pete!

— Asemenea! m-a asigurat Pete, în timp ce eu dădeam înapoi prin labirintul de rafturi. Nu uita să-mi dai un e-mail!

— Așa fac! am promis și m-am grăbit spre ușă.

— Ne vedem acasă! a strigat Gus în urma mea, pe un ton prefăcut de

dulce.

Eu i-am răspuns Anyei și m-am strecurat afară.

Capitolul 5. Labradorii

— Jură-mi că poți face asta, January! spunea Anya în timp ce eu mă

îndepărtam cât mai mult de oraș. Dacă i-am promis o carte lui Sandy până la 1 septembrie, atunci va trebui să avem o carte până la 1 septembrie.

— Am scris cărți și în jumătate din timpul ăsta, am strigat eu pe deasupra vântului care intra vijelios pe geamurile mașinii.

— Știu că ai făcut-o, dar vorbim de manuscrisul ăsta. Vorbim anume de manuscrisul care până acum ți-a luat cincisprezece luni și încă nu e gata. Cât mai ai?

Inima îmi bătea nebunește. Avea să-și dea seama că o mințeam.

— Nu e scris, am zis. Dar e plănuit. Mai am doar nevoie de niște timp să-l definitivez, fără nici o distragere.

— Pot să fac să n-ai nici o distragere. Pot fi Regina Care-să-nu-te-distragă, dar te rog, te rog, te rog, te rog nu mă minți. Dacă

ai nevoie de o pauză...

— Nu am nevoie de o pauză, am zis.

Sau, cel puțin, nu-mi permiteam una. Trebuia să fac ce aveam de făcut. Să golesc casa de vacanță ca să o pot vinde. Să scriu un roman de dragoste în ciuda faptului că mi-am pierdut recent aproape întreaga mea credință în dragoste și umanitate.

— Iese chiar bine, să știi.

Anya s-a prefăcut satisfăcută, iar eu m-am prefăcut că o credeam că

era satisfăcută. Era 2 iunie, iar eu aveam mai puțin de trei luni să scriu ceva care să semene cu o carte.

Așa că, desigur, în loc să mă duc direct acasă să mă apuc de lucru, m-am dus până la magazin. Luasem două guri din cafeaua făcută de Pete și îmi fusese cu trei guri mai mult decât suficient. Am aruncat-o în coșul de gunoi din fata supermarketului Meijer și am înlocuit-o cu un americano uriaș cu gheață de la chioșcul Starbucks din interior. Am reușit să trag de lista de cumpărături suficient de mult cât să o beau pe toată până să mă îndrept, în cele din urmă, înapoi la mașină, cu suficiente provizii de mâncare (macaroane, cereale, orice care nu necesită un timp îndelungat de preparare) cât să-mi ajungă vreo două săptămâni.

Când am ajuns acasă, soarele era sus pe cer, căldura înăbușitoare și lipicioasă, dar măcar espresso-ul cu gheață mi-a domolit pulsațiile din

craniu. După ce am terminat de dus cumpărăturile înăuntru, mi-am luat calculatorul și l-am scos pe verandă, doar ca să observ că bateria murise noaptea trecută. L-am dus înapoi în casa să-l încarc și mi-am surprins telefonul bâzâind pe masă. Un mesaj de la Shadi: FIR-AȘ A NAIBII, n-are cum. Gus cel Sexy și Rău? Cum arată? A întrebat de mine? Spune-i că mi-a lipsit

I-am scris înapoi: Încă e sexy. Încă e rău. NU o să îi spun din moment ce NU o să mai vorbesc cu el atâta timp cât suntem amândoi în viață. Nu și-a amintit de mine.

Shadi a răspuns imediat: Hmmmm, NU ARE CUM să fie adevărat. Tu ești prințesa lui din basme. Eul lui din umbră. Sau el al tău, mă rog.

Se referea la un alt moment umilitor trăit în compania lui Gus, pe care mă străduisem să-l uit. Aterizase la cursul de matematică generală

cu Shadi și îi spusese că observase că eram prietene. Când ea confirmase, el întrebase care era treaba cu mine, iar ea îi ceruse explicații. El ridicase din umeri și mormăise ceva cum că m-aș fi comportat ca o prințesă din basme, crescută de ființe ale pădurii.

Shadi i-a spus că eram o împărăteasă, crescută de doi spioni sexy.

A fost oribil, i-am spus. Traumatizant. Te rog, vino să ai grijă de mine ca să mă repun pe picioare.

Cât de curând, habibi, mi-a scris ea.

Plănuiam să scriu o mie cinci sute de cuvinte în ziua aceea. Nu am reușit decât patru sute, dar, privind partea bună a lucrurilor, am câștigat douăzeci și opt de jocuri consecutive de Spider Solitaire înainte să mă

opresc și să-mi prăjesc niște legume pentru cină. După ce am mâncat, am stat pe întuneric, cu masa de bucătărie pliabilă strânsă și cu un pahar cu vin roșu reflectându-se în ecranul aprins al laptopului meu. Nu aveam nevoie decât de o primă versiune proastă. Scrisesem cu zecile. Primele mele ciorne erau întotdeauna bune de aruncat la gunoi, scuipam cuvintele la foc automat, mai repede decât puteam tasta, apoi rescriam dureros de mult în lunile ce urmau.

Atunci de ce nu puteam să mă oblig să scriu cartea proastă?

Doamne, ce dor mi-era de zilele în care cuvintele îmi curgeau din degete. Când scriam despre acele finaluri fericite, acele săruturi pe ploaie și scene în care muzica creștea și cineva se lăsa într-un genunchi ca să

ceară în căsătorie pe altcineva erau cele mai fericite momente ale zilei

pentru mine.

Pe vremea aceea, iubirea adevărată părea a fi marele premiu, singurul lucru care putea abate furtuna, care să te salveze de viața searbădă și de frică, iar a scrie despre ea părea cel mai important cadou pe care îl puteam face omenirii.

Chiar dacă nu mai vedeam lumea chiar așa, îmi luasem o pauză de la fericire, tot trebuia să fie adevărat din când în când faptul că femeile cu inima frântă își găseau finalurile fericite, cu ploaia care cădea și muzica în creștere.

Computerul mi-a semnalat un e-mail, iar stomacul mi-a tresărit și nu s-a oprit până când nu am confirmat că nu era decât un răspuns de la Pete, cu adresa pentru clubul de lectură și un mesaj dintr-o singură

propoziție: Poți să-ți aduci băutura preferată sau doar pe tine :))).

Am zâmbit. Poate va ajunge în carte un soi de versiune a lui Pete.