Și mai era și gura lui ușor strâmbă.
Înainte să renunțe la facultate și să devină bonă (un scop abandonat degrabă), Shadi mă întreba în fiecare seară la cină ce mai e nou cu Gus cel Sexy și Rău. Asta era porecla noastră pentru el, uneori abreviată ca GSR.
Eram puțin îndrăgostită de el și de proza lui.
Până când am vorbit în sfârșit pentru prima dată în clasă.
Împărțeam colegilor copii din cea mai recentă nuvelă pentru critică și, când i-am înmânat-o, el m-a privit drept în ochi – cu capul înclinat, curios – și mi-a spus:
— Ia să văd dacă ghicesc: toată lumea trăiește fericită până la adânci bătrâneți. Din nou.
Nu scriam încă povești romantice – nici măcar nu mi-am dat seama cât de mult îmi plăcea să citesc povești romantice până la al doilea diagnostic al mamei, doi ani mai târziu, când aveam nevoie de ceva care să-mi distragă atenția –, dar cu siguranță scriam romantic, despre o lume bună, unde se întâmplau lucruri dintr-un motiv în care dragostea și conexiunea umană erau tot ceea ce conta cu adevărat.
Și Gus Everett se uitase la mine cu acei ochi, din ce în ce mai adânci și mai întunecați, ca și cum ar fi aspirat fiecare informație despre mine în craniul său și ar fi stabilit că sunt un balon care are nevoie de un ac ca să
fie dezumflat.
Ia să văd dacă ghicesc: toată lumea trăiește fericită până ia adânci bătrâneți.
Din nou.
În următorii patru ani am câștigat pe rând premiile și concursurile de scriere ale școlii noastre, dar am reușit să nu prea mai vorbim din nou, cu excepția cazului în care puneam la socoteală atelierele, în care el critica rar poveștile cuiva, cu excepția mea, și apărea aproape întotdeauna târziu, fără jumătate din lucruri și îmi cerea pixurile cu împrumut. Și a fost o noapte sălbatică la o petrecere a frăției în care am...
nu chiar vorbit, dar interacționat cu siguranță.
Sincer, ne-am încrucișat în mod constant, parțial pentru că el s-a întâlnit cu două colege de cameră de-ale mele și cu multe alte fete de pe etajul meu – deși eu folosesc cu larghețe termenul „întâlnire”. Gus era renumit pentru că avea o durată de valabilitate între două și patru săptămâni și, în timp ce prima colegă de cameră începuse lucrurile cu el sperând să fie excepția, a doua (și multe dintre celelalte) fusese pe deplin conștientă că Gus Everett era bun doar pentru distracție, timp de până la treizeci și una de zile.
Cu excepția situației în care scriai povestiri scurte cu finaluri fericite, caz în care era mult mai probabil să-ți petreci patru ani ca rivali, încă șase
căutându-l ocazional pe Google pentru a vă compara carierele și apoi să
dai de el când ești îmbrăcată ca o majoretă adolescentă la o spălare de mașini pentru strângere de fonduri.
Ca de exemplu, aici și acum. În librăria lui Pete.
Deja aveam în minte ce mesaj să-i trimit lui Shadi în timp ce am zbughit-o pe lângă peretele librăriei, cu bărbia în pământ și cu fața îndreptată spre rafturi, ca și cum m-aș fi uitat aiurea prin magazin (în timp ce practic făceam jogging, așa cum se întâmpla oricui).
— January? m-a strigat Pete. January, unde pleci? Vreau să-ți prezint pe cineva.
Nu sunt mândră să recunosc că, atunci când am încremenit în loc, m-am uitat la ușă, cumpănind dacă să plec fără să răspund sau nu.
E important de observat că eram sigură de faptul că sunt clopoței deasupra ușii și tot n-am fost în stare să iau o decizie imediată.
În cele din urmă, am tras aer adânc în piept, m-am forțat să zâmbesc și am pășit dincolo de rafturi, strângând în mână cafeaua mea groaznică
de parcă a fi fost un pistol.
— Bunăăăăăăăă! am zis, salutând apoi cu un gest cât se poate de mecanic din mână.
A trebuit să mă forțez să îl privesc în ochi. Speram să-l găsesc cu burtă sau chelind (deși nu sunt sigură dacă asta ar fi făcut vreo diferență), însă arăta la fel ca în fotografia din ziar: slab atât cât trebuie și cu un început de mușchi la brațe, așa cum te-ai aștepta de la un fost gropar acum romancier. Purta un tricou șifonat albastru-închis sau negru decolorat și blugi negri prespălați. Părul lui negru și ondulat începuse însă să albească pe alocuri și la fel și umbra de la ora șapte a gurii lui ușor strâmbe, care acum era încă și mai strâmbă decât de obicei, fiindcă
aproape zâmbea.
— Aceasta e January Andrews, a anunțat Pete. E scriitoare.
— De fapt, ne cunoaștem deja, a spus el.
Focul a o mie de sori mi-a încins fața și probabil și gâtul, și pieptul, și picioarele și fiecare centimetru expus din corpul meu.
— Da? a făcut Pete încântată. Cum așa?
Gura mi s-a deschis mută, cumva nereușind să rostească cuvântul
„facultate”, în vreme ce privirea mi s-a întors asupra lui Gus.
— Suntem vecini, a spus el.
O, Doamne! Era posibil să nu-și aducă aminte de mine? Doar mă
chema January, pentru numele lui Dumnezeu! Nu eram o Rebecca sau o Christy/Christina/Christine. Nu mai știam decât o singură persoană cu numele meu, iar ea era actriță în Mad Men, așa că mă îndoiesc că ne-ar fi confundat. Am încercat să nu mă gândesc prea mult la faptul că Gus ar fi putut uita de mine, pentru că astfel n-aș fi făcut decât să mă transform din roșie ca racul într-o vânătă.
— Așa este, parcă am zis eu.
Telefonul de lângă casă a început să sune, iar Pete a ridicat un deget în semn de scuză și s-a întors să răspundă, lăsându-ne practic singuri.
— Deci, a făcut Gus în cele din urmă.
— Deci, l-am imitat eu.
