— Ia fiecare zi pe rând, mi-am zis cu voce tare, am salvat documentul, mi-am luat paharul cu vin și m-am îndreptat spre ușa din spate.

Am vrut să ies pe verandă, dar mai mult decât atât am vrut să îl evit pe Gus Everett. Mi-am dus mâinile căuș la ochi ca să blochez reflecția în sticla ușii și am privit către veranda lui. Mai devreme, ieșise fum de pe coș, dar acum nu mai era nici urmă, iar veranda era abandonată.

Am glisat ușa și am pășit afară, briza răcoroasă fiind o ușurare după

căldura lipicioasă din casă. Lumea era împărțită în umbre de albastru și argintiu, foșnetul delicat al valurilor spărgându-se pe nisip, scos în evidență de liniștea din restul lumii.

O pală de vânt a suflat atunci prin vârfurile copacilor, făcându-mă

să tremur. Mi-am strâns halatul în jurul meu, mi-am stors paharul cu vin și m-am întors în casă.

La început, am crezut că strălucirea albastră care mi-a atras privirea venea de la laptopul meu, însă eu doar ce-l stinsesem pe al meu, iar lumina nici măcar nu răzbătea din casa mea. Strălucea dinspre ferestrele, de altfel întunecate, ale casei lui Everett, suficient de puternic cât să-i pot vedea conturul siluetei plimbându-se agitat dinaintea mesei. S-a oprit brusc și s-a aplecat să tasteze o clipă, după care și-a reluat mersul, trecându-și mâinile prin păr. A luat o sticlă de bere de pe masă și a tras o dușcă, apoi a continuat să măsoare camera cu pașii.

Recunoșteam coregrafia aceea cât se poate de bine. Putea să mă ia cu pirați îndrăgostiți și cu vârcolaci cât voia, dar, când venea vorba de scris, Augustus Everett se plimba prin bucătăria întunecată, inventând rahaturi la fel ca noi, ceilalți.

#

Casa lui Pete era o clădire roz în stil victorian de la marginea campusului facultății. Chiar și în urma furtunii-surpriză care măturase lacul în seara aceea, casa ei arăta la fel de drăguț precum una de păpuși.

Am parcat pe trotuar și m-am uitat la ferestrele năpădite de iederă și la turnulețele încântătoare, admirându-le. Soarele nu apusese încă de tot, însă norii cenușii care împânziseră cerul risipiseră orice urmă de lumină, până când nu mai rămăsese decât o strălucire slabă, verzuie. Grădina care se întindea tocmai de la veranda lui Pete și până la gardul alb care îi înconjura proprietatea arăta abundentă și fermecată sub vălul de ceață.

Părea locul potrivit pentru o escapadă afară din peștera în care mă

ascundeam să scriu.

Am înșfăcat plasa plină cu semne de carte semnate și cu insigne pe care erau trecute citate din Confort sudist de pe scaunul din dreapta și am sărit jos din mașină, trăgându-mi gluga pe cap în timp ce goneam către poartă. Am deschis-o, cât pe ce să alunec pe aleea pietruită.

Era, probabil, cel mai pitoresc loc pe care îl văzusem vreodată, însă

partea cea mai bună era că, pe deasupra tunetului, se auzea melodia

„Another Brick în the Wall“ a lui Pink Floyd răzbătând cu atâta putere din casă, încât am simțit veranda cutremurându-se atunci când am pășit pe ea.

Înainte să apuc să bat, ușa s-a deschis larg, iar Pete, cu un pahar foarte plin de vin în mână, mi-a cântat numele:

— Jaaaaaaaaaaaaanuary Andrews!

Undeva din spatele ei, un cor de voci au îngânat-o:

— January Annnnnndrews!

— Peeeeete! am cântat și eu drept răspuns, întinzând sticla de Chardonnay pe care o luasem dintr-un magazin pe drum încoace.

Mulțumesc mult că m-ați invitat.

— Ooooo, a făcut ea, acceptând sticla de vin și mijind ochii în timp ce examina eticheta. Ce-i ăsta? Pare franțuzesc. Care e cuvântul olandez pentru fițos!

După ce a terminat de râs la propria glumă, mi-a făcut semn s-o urmez de-a lungul holului înspre sursa muzicii și a pălăvrăgelii entuziaste ce se auzea dincolo de ea.

— Vino să le cunoști pe fete!

Pe covorul de lângă ușă era o grămadă de pantofi, majoritatea sandale și bocanci de munte, frumos aranjați, așa că m-am descălțat și eu de sandalele mele ude și am urmat-o pe Pete care mergea desculță în josul holului. Unghiile ei de la picioare erau de culoarea lavandei, ca să se asorteze cu manichiura proaspăt făcută, iar în blugii decolorați și în cămașa din bumbac cu nasturi părea o versiune mai blândă decât cea pe care o afișase la magazin.

Am trecut pe lângă bucătărie, ale cărei blaturi din granit erau ticsite de sticle de băutură, și am intrat în camera de zi, aflată în capătul casei.

— De obicei, stăm în grădină, dar, de obicei, Dumnezeu nu joacă

popice deasupra capetelor noastre, așa că va trebui să rămânem în interior în seara asta. Mai așteptăm doar pe cineva.

Încăperea era suficient de mică încât să pară aglomerată cu șase oameni în total în ea. Firește, cei trei labradori negri care sforăiau pe canapea (doi dintre ei) și pe fotoliu (cel de-al treilea) nu ajutau cu nimic.

Fuseseră aduse scaune de lemn de un verde aprins, ca să aibă pe ce să se așeze oamenii, și aranjate într-un mic semicerc. Unul dintre câini a sărit din loc și, dând din coadă, și-a croit drum prin marea de picioare ca să

vină să mă întâmpine.

— Fetelor, a spus Pete, aceasta este January. January a adus vin!

— Vin, ce drăguț! a exclamat o femeie cu un păr lung și blond, venind în față ca să mă îmbrățișeze lung și să-mi dea un sărut pe obraz.

După ce blonda a dat înapoi, Pete i-a pasat sticla de vin, după care a dat ocol încăperii, îndreptându-se spre sistemul audio.

— Eu sunt Maggie, s-a prezentat blonda.

Silueta ei înaltă și mlădioasă era pusă și mai mult în evidență de marea de lucruri albe și aproape albe cu care se îmbrăcase. Mi-a zâmbit, o combinație între Lady Galadriel, regina elfă, dar mai îmbătrânită, și o Stevie Nicks mai în vârstă, ridurile de la coada ochilor ei căprui strângându-se cu bunăvoință.

— Mă bucur atât de mult să te cunosc, January.

Vocea lui Pete s-a auzit puțin cam prea tare în timp ce muzica a

amuțit.

— Ea e doamna Pete.

Zâmbetul senin al lui Maggie părea a fi versiunea unor ochi dați peste cap.

— Maggie e suficient. Iar aceasta e Lauren, a spus, deschizând larg un braț ca să-mi facă loc să dau mâna cu femeia cu codițe împletite, în rochie portocalie. Iar acolo, în spate, pe canapea, este Sonya.

Sonya. Numele mi-a căzut greu precum un ciocan. Gura mi s-a uscat înainte să am ocazia să o văd măcar. Privirea mi s-a încețoșat la periferie.

— Bună, January, a spus suav Cealaltă Femeie de sub labradorii care sforăiau și s-a forțat să zâmbească. Mă bucur să te văd.

Capitolul 6 Clubul de lectură

Era vreun mod demn de a te întâlni cu amanta tatălui tău mort?

Dacă da, nu mi-am închipuit că ar fi un „trebuie să fac pipi“ grăbit, urmat de smulsul sticlei de vin pe care i-o înmânaseși gazdei tale, apoi de fuga până în josul holului pe care doar ce îl parcurseseși în căutarea băii. Dar n-am găsit altceva mai bun.

Am deschis dopul sticlei și am început să dau pe gât, chiar acolo, în baia cu tematică marină. M-am gândit să plec, însă, din nu știu ce motiv, asta mi se părea cea mai stânjenitoare opțiune. Cu toate acestea, m-am gândit că puteam să ies pe ușă, să urc în mașină și să conduc până la Ohio fără întrerupere. N-ar mai trebui să-i văd niciodată pe oamenii aceștia. Aș putea să mă angajez la Ponderosa Steakhouse. Viața ar fi grozavă! Sau poate aș putea rămâne pur și simplu în baia asta până la sfârșitul veacurilor. Aș putea muri aici. Aveam vin, aveam toaletă, de ce altceva ai mai putea avea nevoie?