N-a fost niciodată al meu. Așa cum n-a existat nici fostul iubit Jacques sau coq au vin gătit de el.

Era doar o poveste pe care mi-o spuneam. Dar de acum încolo trebuia să fie adevărul gol-goluț sau nimic, așa că mi-am făcut curaj și am intrat.

Primul gând a fost că adevărul gol-goluț nu era chiar așa de gol.

Cuibușorul de nebunii al tatei avea un living deschis, unit cu o bucătărie cu faianță albastră și un colțișor pentru mic dejun, iar ferestrele mari cât peretele dădeau înspre o terasă din lemn băițuit cu o culoare închisă.

Dacă mama ar fi fost proprietara casei, totul ar fi fost un amestec de crem și alte nuanțe neutre. Camera boemă în care am intrat s-ar fi potrivit mai degrabă în vechea casă pe care o împărțeam cu Jacques decât în casa părinților mei. M-a luat cu amețeală când mi l-am imaginat pe tata aici, printre lucrurile astea pe care mama nu le-ar fi ales niciodată: măsuța pentru mic dejun pictată cu motive populare, biblioteca din lemn închis la culoare, canapeaua comodă, cu perne desperecheate.

Nu semăna cu nimic din ce știam eu despre el.

Mi-a sunat telefonul în buzunar și am lăsat cutia pe blatul de granit ca să pot răspunde.

— Cum e? a întrebat numaidecât vocea de la celălalt capăt. E vreo temniță a sexului pe acolo?

— Shadi? am ghicit eu.

— Mă îngrijorează sincer faptul că sunt singura persoană care ar

putea să te sune și să te întrebe așa ceva, a răspuns ea.

— Ești chiar singura persoană care știe de Coliba Dragostei, am remarcat eu, după care am pus cutia de gin pe care o duceam pe blatul din granit.

— Ba nu sunt singura care știe de ea, m-a contrazis Shadi.

Teoretic vorbind, era adevărat. Descoperisem casa secretă de pe lac a tatălui meu în urmă cu un an, la înmormântarea lui, însă mama știuse de ea de mai demult, și desigur Cealaltă Femeie știuse de ea de la bun început.

— În regulă, am zis. Ești singura căreia eu i-am spus de ea. Oricum, lasă-mă o secundă, doar ce am ajuns.

— Chiar așa?

Shadi respira greu, ceea ce însemna că mergea pe jos spre muncă. De când funcționam pe fusuri orare diferite, cam așa aveau loc majoritatea conversațiilor noastre telefonice.

— Metaforic, am răspuns. Sunt aici de ore bune, dar simt că doar ce am ajuns.

— Cât de înțelept! a făcut Shadi. Cât de profund!

— Șșt, i-am zis. Încerc să absorb ce e în jur.

— Verifică dacă nu e și o temniță a sexului! s-a grăbit să-mi zică, de parcă i-aș fi închis.

Ceea ce n-am făcut. Rămăsesem pur și simplu cu telefonul la ureche, ținându-mi respirația, ținându-mi bătăile inimii sub control, pe când cercetam cea de-a doua viață a tatălui meu.

Și chiar când încercam să mă conving că tata nu ar fi avut cum să

locuiască aici, am observat ceva înrămat pe perete. Era o tăietură din ziarul New York Times cu lista de bestselleruri, aceeași pe care o pusese și pe șemineul de acasă. Uite-mă acolo, la numărul 15, în partea de jos. Și mai sus puțin, la câteva locuri deasupra mea – fir-ar să fie de viață! –, era fostul meu rival de la colegiu, Gus (deși acum își spunea Augustus, fiindcă era Un Tip Serios), și romanul lui de debut arogant, Revelații. A stat pe lista aceea timp de cinci săptămâni, nu că le-aș fi numărat (ba bineînțeles că le-am numărat).

— Ei bine? a întrebat Shadi. Cum e?

M-am uitat în jur și mi s-au lipi ochii de o tapiserie cu o mandala, atârnată deasupra canapelei.

— Mă face să mă întreb dacă tata nu cumva fuma iarbă.

M-am răsucit spre ferestrele de pe laterala casei, care erau perfect aliniate cu ale vecinilor, un defect de design pe care mama nu l-ar fi acceptat dacă ar fi cumpărat ea casa.

Dar asta nu era casa ei, iar prin ferestre se vedeau perfect rafturile pline cu cărți care acopereau pereții biroului vecinului.

— O, Doamne – e o plantație de iarbă? a exclamat Shadi încântată.

Ar fi trebuit să citești scrisoarea, Janie. Totul a fost o neînțelegere. Tatăl tău îți lasă moștenire afacerea familiei. Cealaltă Femeie nu era decât partenera lui de afaceri.

Cât de rău era că-mi doream să aibă dreptate?

Oricum, intenționasem să citesc scrisoarea. Așteptam doar momentul potrivit, sperând că n-aveam să mai fiu la fel de furioasă și că

ultimele cuvinte ale tatei aveau să fie unele liniștitoare. În schimb, trecuse un an de la moartea lui și groaza la gândul de a deschide scrisoarea creștea cu fiecare zi. Era atât de incorect faptul că el avea ultimul cuvânt și că nu puteam să-i mai răspund în nici un fel. Să țip sau să plâng sau să-i cer socoteală. Odată deschisă scrisoarea, nu mai era cale de întoarcere. Gata. Adio.

Așa că, până la proba contrarie, scrisoarea stătea bine-mersi pe fundul cutiei de gin pe care o adusesem cu mine din Queens.

— Nu e o seră, am zis, deschizând ușa glisantă din sticlă și pășind pe veranda scăldată în lumina soarelui. Asta dacă nu cumva iarba e la subsol.

— N-are cum! m-a contrazis Shadi. Acolo e temnița sexului.

— Hai să nu mai vorbim despre viața mea depresivă, am zis. Care mai e treaba cu tine?

— Vrei să vorbim despre Fesul Bântuit? s-a repliat numaidecât Shadi, gata să mă distragă de la oroarea situației mele prezente.

Dacă ar fi avut mai puțin de patru colegi de cameră în apartamentul ei cât o cutie de pantofi din Chicago, acum aș fi locuit cu ea, nu aici, în ultimul loc de pe pământ în care îmi doream să mă aflu. Să fiu sinceră, asta n-ar fi fost niciodată o opțiune. Eram absolut incapabilă să duc ceva la bun sfârșit când eu și Shadi eram împreună, iar cum situația mea financiară devenise atât de precară, asta era ultima mea speranță: să mă

retrag în iadul meu propriu și personal (și fără chirie) până când

terminam de scris următoarea mea carte și mi-aș fi putut permite din nou un apartament, fără Jacques.

— Normal că vreau să vorbim despre Fesul Bântuit, am zis eu.

Spune-mi tot!

— Tot nu vorbește cu mine, a oftat Shadi afectată, dar parcă îl simt cum se uită la mine când suntem amândoi în bucătărie. Pentru că avem o conexiune.

— Nu ți-e teamă că poate conexiunea ta nu este cu bărbatul care poartă fesul, ci cu fantoma ultimului bărbat care l-a avut înaintea lui?

Ce-ai face dacă ți-ai da seama că te-ai îndrăgostit de o fantomă?

— Hmmmm, a făcut Shadi, gândindu-se un minut. Cred că mi-aș

actualiza biografia de pe Tinder.

O briză caldă a tulburat valurile scânteietoare de la poalele dealului, pornindu-se apoi să-mi învârtejească părul, să-mi îmbrace umerii cu onduleurile mele castanii, iar soarele la apus arunca raze atât e calde și de luminoase că trebuia să privesc printre gene ca să disting nuanțele de portocaliu și de roșu de pe malul celălalt. Dacă asta ar fi fost o casă