Am început să urc scările săpate în panta dealului, cu sângele pulsându-mi în urechi și picioarele tremurânde, ca și cum m-aș fi așteptat să se deschidă gura iadului și să mă înghită cu pământul de sub mine cu tot.
Dar s-a întâmplat deja. Anul trecut. Și n-ai murit, așa că nici asta n-o să teomoare.
Odată ajunsă pe verandă, mi s-au ascuțit brusc toate simțurile. Fața mă mânca, stomacul mi se strânsese ghem, transpirația îmi curgea pe
ceafă. Ținând cutia cu gin în echilibru pe șold, am scos cheia și am învârtit-o în broască, sperând în sufletul meu să se blocheze. Să nu fie totul decât o farsă elaborată pe care mi-o aranjase tata înainte să moară.
Sau, și mai bine, să nu fie mort. Să iasă de după un tufiș și să țipe:
„Te-am prins! Doar n-ai crezut că aveam o viață paralelă, nu? Cum să fi avut eu o casă secretă unde locuiam cu o altă femeie decât mama ta?“
Cheia s-a rotit fără probleme. Ușa s-a deschis spre interior.
Casa era tăcută.
M-a străpuns un fior de durere. Același pe care l-am simțit când mama m-a suna să-mi spună de atacul cerebral al tatei și am auzit-o printre suspine: „S-a dus, Janie...“
Nu tata. Nu aici. Nicăieri. Și pe urmă al doilea fior, ca un cuțit răsucit în rană: tatăl pe care credeai că-l cunoști nu a existat, de fapt.
N-a fost niciodată al meu. Așa cum n-a existat nici fostul iubit Jacques sau coq au vin gătit de el.
Era doar o poveste pe care mi-o spuneam. Dar de acum încolo trebuia să fie adevărul gol-goluț sau nimic, așa că mi-am făcut curaj și am intrat.
Primul gând a fost că adevărul gol-goluț nu era chiar așa de gol.
Cuibușorul de nebunii al tatei avea un living deschis, unit cu o bucătărie cu faianță albastră și un colțișor pentru mic dejun, iar ferestrele mari cât peretele dădeau înspre o terasă din lemn băițuit cu o culoare închisă.
Dacă mama ar fi fost proprietara casei, totul ar fi fost un amestec de crem și alte nuanțe neutre. Camera boemă în care am intrat s-ar fi potrivit mai degrabă în vechea casă pe care o împărțeam cu Jacques decât în casa părinților mei. M-a luat cu amețeală când mi l-am imaginat pe tata aici, printre lucrurile astea pe care mama nu le-ar fi ales niciodată: măsuța pentru mic dejun pictată cu motive populare, biblioteca din lemn închis la culoare, canapeaua comodă, cu perne desperecheate.
Nu semăna cu nimic din ce știam eu despre el.
Mi-a sunat telefonul în buzunar și am lăsat cutia pe blatul de granit ca să pot răspunde.
— Cum e? a întrebat numaidecât vocea de la celălalt capăt. E vreo temniță a sexului pe acolo?
— Shadi? am ghicit eu.
— Mă îngrijorează sincer faptul că sunt singura persoană care ar
putea să te sune și să te întrebe așa ceva, a răspuns ea.
— Ești chiar singura persoană care știe de Coliba Dragostei, am remarcat eu, după care am pus cutia de gin pe care o duceam pe blatul din granit.
— Ba nu sunt singura care știe de ea, m-a contrazis Shadi.
Teoretic vorbind, era adevărat. Descoperisem casa secretă de pe lac a tatălui meu în urmă cu un an, la înmormântarea lui, însă mama știuse de ea de mai demult, și desigur Cealaltă Femeie știuse de ea de la bun început.
— În regulă, am zis. Ești singura căreia eu i-am spus de ea. Oricum, lasă-mă o secundă, doar ce am ajuns.
— Chiar așa?
Shadi respira greu, ceea ce însemna că mergea pe jos spre muncă. De când funcționam pe fusuri orare diferite, cam așa aveau loc majoritatea conversațiilor noastre telefonice.
— Metaforic, am răspuns. Sunt aici de ore bune, dar simt că doar ce am ajuns.
— Cât de înțelept! a făcut Shadi. Cât de profund!
— Șșt, i-am zis. Încerc să absorb ce e în jur.
— Verifică dacă nu e și o temniță a sexului! s-a grăbit să-mi zică, de parcă i-aș fi închis.
Ceea ce n-am făcut. Rămăsesem pur și simplu cu telefonul la ureche, ținându-mi respirația, ținându-mi bătăile inimii sub control, pe când cercetam cea de-a doua viață a tatălui meu.
Și chiar când încercam să mă conving că tata nu ar fi avut cum să
locuiască aici, am observat ceva înrămat pe perete. Era o tăietură din ziarul New York Times cu lista de bestselleruri, aceeași pe care o pusese și pe șemineul de acasă. Uite-mă acolo, la numărul 15, în partea de jos. Și mai sus puțin, la câteva locuri deasupra mea – fir-ar să fie de viață! –, era fostul meu rival de la colegiu, Gus (deși acum își spunea Augustus, fiindcă era Un Tip Serios), și romanul lui de debut arogant, Revelații. A stat pe lista aceea timp de cinci săptămâni, nu că le-aș fi numărat (ba bineînțeles că le-am numărat).
— Ei bine? a întrebat Shadi. Cum e?
M-am uitat în jur și mi s-au lipi ochii de o tapiserie cu o mandala, atârnată deasupra canapelei.
— Mă face să mă întreb dacă tata nu cumva fuma iarbă.
M-am răsucit spre ferestrele de pe laterala casei, care erau perfect aliniate cu ale vecinilor, un defect de design pe care mama nu l-ar fi acceptat dacă ar fi cumpărat ea casa.
Dar asta nu era casa ei, iar prin ferestre se vedeau perfect rafturile pline cu cărți care acopereau pereții biroului vecinului.
— O, Doamne – e o plantație de iarbă? a exclamat Shadi încântată.
