Și totuși! Iată-mă aici, cu fața îngropată într-o pernă cu mărgele, creierul sfârâindu-mi în tigaia craniului meu. Am dat fuga la baia de la parter. Nu simțeam nevoia să vomit, dar speram că, dacă m-aș fi prefăcut, corpul meu avea s-o creadă și ar fi evacuat otrava din mațe.

M-am aruncat în genunchi în fața toaletei, înconjurând-o cu brațele, și mi-am ridicat ochii la fotografia înrămată care atârna pe perete din spatele ei.

Tata și Cealaltă Femeie erau pe o plajă, el ținându-și brațele pe după

umerii ei, vântul fluturând prin părul ei blond spre alb și presând buclele lui cenușii de frunte.

Și apoi, ca o glumă mai puțin evidentă, dar la fel de grotescă a universului, am văzut raftul pentru reviste din spatele toaletei. Erau acolo trei obiecte.

O revistă Oprah, veche de vreo doi ani. Un exemplar din a treia mea carte, Luminile nordului. Și afurisenia de Revelații – o ediție cartonată cu etichete lipite pe ea, ca să vezi.

Am deschis gura și am vomat vârtos în vasul de toaletă. Apoi m-am ridicat, mi-am clătit gura și am întors poza așa încât să atârne cu fața la perete.

— N-o mai fac niciodată, am zis cu voce tare.

Primul pas către o viață fără mahmureli? Probabil să nu te muți într-o casă care te face să bei. Va trebui să-mi găsesc alt mecanism de

adaptare. Ca... natura?

M-am întors în sufragerie, mi-am pescuit periuța de dinți din geantă

și m-am spălat la chiuveta din bucătărie. Următorul pas esențial pentru existența mea era o perfuzie cu cafea pe care o puteam procura fără să

dau iama prin dulapuri.

Adevărul era că ori de câte ori scriam o carte, îmi duceam aproape în totalitate zilele în iluștrii mei pantaloni de perdantă, așa că, în afară de o colecție de treninguri oribile, nu prea mai împachetasem altceva pentru excursia asta. Ba chiar urmărisem și câteva clipuri ale unor vloggeri de modă despre „ținutele-capsulă” în încercarea de a maximiza „stilurile”

pe care le puteam „construi” cu perechea de pantaloni scurți de blugi pe care o purtam aproape de fiecare dată când făceam curățenie pe bază de stres și cu jerpelita colecție de tricouri cu chipuri de vedete. (O fază prin care am trecut pe la douăzeci de ani și despre care l-am lăsat pe fostul meu să creadă că nu se sfârșise de îndată ce îmi dădusem seama că nu avea de gând să-mi ia și altceva cadou.)

Am scos un tricou sobru, alb-negru, cu Joni Mitchell, și mi-am îndesat corpul balonat în pantalonii scurți de blugi, apoi am încălțat botinele cu toc înflorate.

Aveam o pasiune pentru pantofi, de la cei foarte ieftini și de prost gust la cei foarte scumpi și excentrici, însă aceasta „pasiune” a mea s-a dovedit a fi destul de incompatibilă cu întregul concept al ținutelor-capsulă. Nu-mi luasem decât trei perechi cu mine, iar într-un orășel adormit de pe malul lacului mă îndoiam că vreuna dintre ele ar fi considerată „clasică”.

Mi-am căutat cheile de la mașină, luându-mă după urma de resturi pe care o lăsasem de-a lungul întregului parter, și le-am găsit pe unul dintre scaunele de lângă insula din bucătărie, apoi m-am dus la ușa din față. Ieșisem pe jumătate, în lumina orbitoare a dimineții de vară, când mi-am auzit telefonul bâzâind pe pernele de pe canapea. Stomacul mi s-a strâns neîntârziat. Mi se întâmplă asta de la o vreme, deopotrivă cu senzația de a fi sfâșiată în două. Ori de câte ori telefonul sau computerul meu avea câte o notificare, eram străbătută de un mic fior de panică.

M-am gândit să las telefonul acolo, prins în canapea, dar m-am întors după el în ultima secundă. Doar un mesaj de la Shadi: M-am pupat cu Fesul Bântuit, urmat de o grămadă de cranii.

Pe când am ieșit pe verandă și am încuiat ușa în urma mea, i-am scris răspunsul: DU-TE IMEDIAT SĂ TE VADĂ UN PREOT.

Amintirea nopții trecute m-a străbătut în valuri de rușine pe când mergeam cu pași mari și apăsați înspre Kia mea. Dar asta m-a făcut să mă

gândesc la subiectul care îmi plăcea cel mai puțin.

Tata. Ne dusese cu Kia la lacul artificial în acea ultimă oară când am ieșit cu barca și mi-a spus că mi-o dă mie. Era ziua în care mi-a spus că ar trebui să-mi urmez visul, să mă mut la New York. Jacques era deja acolo, la Facultatea de Medicină, iar relația noastră continua la distanță ca eu să

pot sta mai mult cu mama.

Tata trebuia să călătorească mult și chiar dacă îmi credeam propria poveste – că viețile noastre intrau pe un făgaș normal –, încă mi-era teamă să o las pe mama singură. De parcă absența mea ar fi deschis calea pentru o a treia descălecare a cancerului.

— Mama ta e bine, mă asigurase el pe când stăteam în întunericul rece din parcare.

— Ar putea să recidiveze, argumentasem eu.

— Se poate întâmpla orice, January, îmi spusese el. Se poate întâmpla orice cu mama, cu mine, ba chiar și cu tine, la un moment dat.

Dar acum nu e nimic. Ai făcut destule pentru noi, puștoaico. E timpul să

faci ceva și pentru tine.

Poate că i se păruse că, în esență, mutatul meu la New York ca să fiu cu iubitul meu era același lucru ca traiul lui cu Cealaltă Femeie și cumpăratul unei a doua case? Renunțasem la facultate ca s-o ajut pe mama în perioada celei de-a doua runde de chimioterapie, iar el unde fusese? Purtând o geacă de ploaie și bând pinot noir pe o plajă cu Cealaltă Femeie, făcând poze pe care să le atârne în baia lui secretă din casa lui secretă de vacanță?

Am gonit gândul și am urcat în mașină. Simțeam pielea încinsă sub coapse și am întredeschis geamul pe când mă îndepărtam de casă.

La capătul străzii, am făcut stânga, depărtându-mă de apă și îndreptându-mă înapoi spre oraș. Micul golf ce se întindea de-a lungul șoselei ca un deget arunca fâșii de lumină strălucitoare în geamul meu, iar vântul fierbinte îmi vâjâia plăcut pe la urechi. Preț de un minut, a fost de parcă viața mea încetase să mai existe în jurul meu. Nu făceam decât să plutesc pe lângă cârduri de adolescenți îmbrăcați sumar, adunați în

jurul standului cu hotdogi din stânga mea, a părinților și a copiilor aliniați în fața ușii magazinului de înghețată din dreapta, a grupurilor de cicliști care mergeau înapoi spre plajă.

Pe când înaintam pe șoseaua principală, clădirile erau din ce în ce mai strânse una în cealaltă, până când au ajuns umăr lângă umăr: un mic restaurant italienesc cu terase acoperite de viță-de-vie împărțind spațiul cu un magazin de skateboarduri, care se împingea în pubul irlandez de alături, urmat de un magazin cu dulciuri tradiționale și, în cele din urmă, de o cafenea numită Pete’s Coffee – a nu fi confundată cu Peet’s Coffee, deși semnul era făcut anume ca să încerce o confuzie cu mai sus-menționatul lanț de cafenele.

Am parcat pe un loc din față și m-am refugiat în dulcele și răcorosul aer condiționat din interiorul cafenelei lui Pete-Nu-Peet. Podelele erau vopsite în alb, iar pereții albastru-închis, presărați cu stele argintii neconvingătoare, care se ondulau printre mese, întrerupte de ocazionalele plăcuțe atribuite unui „Anonim”. Încăperea dădea direct într-o librărie bine luminată, cuvintele „CĂRȚILE LUI PETE” pictate în același argintiu promițător deasupra ușii. Un cuplu în vârstă cu veste asortate din flanel stătea picior peste picior în aranjamentul pe jumătate căzut al fotoliilor din capătul cafenelei. În afară de femeia de la casă și de mine, ei erau singurii oameni dinăuntru.

— E o zi mult prea frumoasă ca s-o petreci înăuntru, aș zice, a spus chelnerița, ca și cum mi-ar fi citit gândurile.

Avea o voce groasă de fumător care se potrivea cu părul ei scurt și blond, ras în părți, și cu cerceii mici și rotunzi din aur care îi luceau în lumina caldă.

Mi-a făcut semn să mă apropii cu niște unghii roz-deschis.

— Hai, intră. Nu fi timidă! Aici la Pete suntem cu toții o familie.

Am zâmbit.

— Doamne, sper că nu.

Ea a plesnit tejgheaua și și-a lăsat capul pe spate să râdă, lucru care s-a transformat într-o tuse.

— Într-adevăr, treaba cu familia e cu dus și întors. În fine, scumpo, ce să-ți aduc?

— Kerosen.

Ea a încuviințat din cap știutoare.

— O, ești una dintre aceia. De unde vii, scumpo?

— Cel mai recent, din New York. Și din Ohio înainte de asta.

— Familia mea e la New York. Statul, nu orașul. Tu vorbești despre oraș, nu?

— Queens, i-am confirmat eu.