Muzica se auzea și mai tare în casă decât îmi aminteam și, în câteva minute de când am închis ferestrele, temperatura crescuse până când am simțit că se lipea totul pe mine. Neavând nimic mai bun de făcut, am luat o carte din geantă și m-am îndreptat spre terasa de pe lac, căutând întrerupătoarele de lângă ușa glisantă.
Degetele mele le-au atins, dar nu s-a întâmplat nimic. Becurile de afară erau arse. Nu-mi mai rămânea decât să citesc la lumina lanternei de la telefon, la unu noaptea, pe terasa celei de-a doua case a tatălui meu!
Am ieșit, tremurând ușor din cauza adierii răcoroase care venea de pe apă.
Și terasa Nesuferitului era întunecată, cu excepția unui bec fluorescent înconjurat de molii stângace, acesta fiind motivul pentru care aproape am țipat când ceva s-a mișcat în umbră.
Și când zic aproape că am țipat, de fapt am țipat cu siguranță.
— Doamne ferește!
Chestia întunecată a icnit și s-a ridicat de pe scaunul pe care stătuse.
Și prin „chestia întunecată”, desigur că înțeleg omul care se răcorea pe întuneric până când l-am făcut să se scape pe el de frică.
— Ce e, ce e? a întrebat, ca și cum se aștepta să-l anunț că era acoperit de scorpioni.
Dacă ar fi fost, m-aș fi simțit mai puțin incomod.
— Nimic! am spus, respirând încă greu din cauza surprizei. Nu te-am văzut acolo!
— Nu m-ai văzut aici? a repetat el. A râs răgușit, neîncrezător.
Serios? Nu m-ai văzut pe propria terasă?
La drept vorbind, nici acum nu-l vedeam. Lumina verandei se afla la câțiva metri în spatele lui, transformându-l în nimic altceva decât o siluetă înaltă, în formă de persoană, cu un halo care-i înconjura părul întunecat și dezordonat. În acest moment, probabil că ar fi mai bine dacă
aș fi reușit să petrec toată vara fără să trebuiască să dau ochii cu el oricum.
— Țipi și când mașinile trec pe autostradă sau când vezi oamenii prin ferestrele restaurantului? Te-ar deranja să tragi draperiile la toate ferestrele tale perfect aliniate, astfel încât să nu mă vezi din greșeală când țin un cuțit sau un aparat de ras?
Mi-am încrucișat brațele la piept. Sau am încercat, măcar. Ginul mă
făcea încă un pic confuză și stângace.
Ceea ce am vrut să spun – ceea ce ar fi spus January cea de demult –
ar fi fost „Poți să dai muzica mai încet?” De fapt, probabil că tocmai s-ar fi îmbrăcat în sclipici, și-ar fi pus mocasinii ei preferați de catifea și ar fi apărut la ușa din față cu o sticlă de șampanie, hotărâtă să-i atragă atenția Nesuferitului.
Dar până acum, aceasta a fost cea de-a treia cea mai proastă zi din viața mea, iar acea January era probabil îngropată oriunde se ascundea vechea Taylor Swift, așa că ceea ce am spus de fapt a fost „Ai putea să-ți oprești coloana sonoră de la filmul ăsta trist și îngrozitor?”
Silueta a râs și s-a sprijinit de balustrada terasei, cu sticla de bere atârnând într-o mână.
— Ți se pare ție că eu sunt la butoane?
— Nu, se pare că tu ești cel care stă singur pe întuneric la propria petrecere, i-am spus, dar când am sunat la sonerie pentru a-i ruga pe frații tăi de cruce să lase muzica mai încet, nu m-au putut auzi din cauza luptelor cu Jell-O, așa că îți spun ție.
M-a studiat prin întuneric un minut – sau cel puțin, am presupus că
asta făcea, deoarece nici unul dintre noi nu-l vedea pe celălalt.
În cele din urmă, el a spus:
— Uite ce e, nimeni nu va fi mai încântat decât mine când se va termina această noapte și toată lumea va ieși din casa mea, dar este sâmbătă seara. Vara, pe o stradă plină de case de vacanță. Cu excepția cazului în care acest cartier a fost teleportat în orășelul din Footloose, nu pare o nebunie să cânți muzică până târziu. Și poate – doar poate –
vecina cea nouă care stătea pe terasa ei țipând despre treaba cu piciorul atât de tare că speria păsările și-ar putea permite să fie îngăduitoare dacă
o amărâtă de petrecere se prelungește mai mult decât ar vrea ea.
Acum mi-a venit rândul să mă uit la silueta întunecată.
Doamne, avea dreptate! Era un nesuferit, dar la fel eram și eu.
Petrecerile cu schemă de vitamine-pulbere-piramidă ale lui Karyn și Sharyn țineau mai mult, iar acestea erau în nopțile din timpul săptămânii, de obicei când Jacques era de serviciu la Urgențe a doua zi dimineață. Uneori chiar participasem la acele petreceri, iar acum nu mă
puteam descurca nici măcar cu un karaoke de grup într-o sâmbătă seara?
Și cel mai rău dintre toate a fost că, înainte să-mi dau seama ce să
spun, în casa Nesuferitului s-a lăsat liniștea ca prin minune. Prin ușile sale din spate iluminate, am putut vedea oamenii care se despărțeau, îmbrățișându-se, luându-și rămas-bun, așezând paharele pe masă și îmbrăcând jachete.
M-am certat cu acest tip degeaba, iar acum trebuia să trăiesc alături de el câteva luni. Dacă aveam nevoie de zahăr, ghinion!
Am vrut să-mi cer scuze pentru comentariul îngrozitor cu tristețea sau cel puțin pentru afurisiții de pantaloni. Zilele astea, reacțiile mele erau întotdeauna supradimensionate și nu exista nici o modalitate simplă de a le explica atunci când vreun străin avea nenorocul să asiste la ele.
Îmi pare rău, m-am imaginat spunând, nu am vrut să mă transform într-o mamaie care croșetează. Doar că tatăl meu a murit și apoi am aflat că avea o amantă și o a doua casă și că mama mea știa, dar nu mi-a spus niciodată, și tot nu vorbește nimic despre asta, și când în sfârșit m-am prăvălit, iubitul a decis că
nu mă mai iubește, iar cariera mea e în plop, cea mai bună prietenă trăiește preadeparte de mine, P.S., casa asta e cuibușorul de nebunii despre care vorbeam, îmiplăceau petrecerile, dar în ultima vreme nu-mi place nimic, așa că te rog să-miierți comportamentul și să ai o seară frumoasă. Mulțumesc și noapte bună.
