— Mincinoaso! l-am auzit mormăind, înainte să închid ușa cu putere.

Capitolul 2. Înmormântarea

Nu eram pregătită sufletește să mai umblu prin casă, așa că m-am așezat la masa de scris. Ca de obicei, pagina goală de Word s-a uitat cu reproș la mine, care nu reușeam deloc s-o umplu cu cuvinte și personaje, indiferent cât m-aș fi holbat la ea.

Chestia cu scrisul de romane cu final fericit e următoarea: te ajută

dacă și crezi în ele.

Chestia cu mine e următoarea: mereu am crezut că părinții mei sunt întruchiparea lui.

Părinții mei, familia mea, trecuseră prin atât de multe deja și totuși reușiseră să devină parcă și mai iubitori, să râdă parcă și mai mult. A fost o scurtă perioadă de despărțire când eram eu mică și mama spunea că

începuse să nu se mai recunoască, începuse să privească pe fereastră de parcă s-ar fi văzut pe sine acolo, afară, trăind o altă viață și încercând să

afle ce avea de făcut în continuare. Apoi a urmat perioada cu dans în bucătărie, ținutul de mâini și sărutatul pe frunte când tata s-a întors acasă. Pe urmă, primul diagnostic de cancer al mamei și cina foarte scumpă când a scăpat de boală, când am mâncat ca și cum am fi fost milionari și am râs până când ne-au ieșit pe nas vinul scump și apa minerală importată din Italia, de parcă ne-am fi permis să le irosim, de parcă n-ar fi existat facturile pentru spital. Pe urmă a doua întâlnire cu cancerul și viața ei cea nouă de după mastectomie – cursurile de olărit, de dans de societate, de yoga, de bucătărie marocană, cu care părinții mei își ocupau toată ziua, ca și cum ar fi fost hotărâți să înghesuie cât puteau de multe în cât mai puține ore. Weekenduri prelungite la New York, în vizită la mine și la Jacques, călătorii cu metroul când mama mă ruga să

n-o mai zăpăcesc cu poveștile despre drogații din vecini, Sharyn și Karyn (nu erau rude – ne băgau ocazional broșuri despre Pământul plat pe sub ușă) pentru că se temea că o să se scape pe ea de râs, timp în care tata îi demonta teoria Pământului plat lui Jacques, pe un ton scăzut.

Încercare. Final fericit. Necazuri. Final fericit. Chimioterapie.

Final fericit.

Și pe urmă, chiar în mijlocul celui mai fericit final dintre toate, el a dispărut.

Stăteam acolo, în foaierul bisericii episcopale la care mergeau ei,

într-o mare de oameni îmbrăcați în negru care șopteau cuvinte inutile, ca o somnambulă. Abia îmi aminteam drumul cu avionul, cum ajunsesem la aeroport, cum îmi făcusem bagajele. Amintindu-mi pentru a mia oară

în ultimele trei zile că el nu mai era.

După slujbă, mama s-a retras să meargă la baie, iar atunci am văzut-o. Singura femeie de acolo pe care nu o recunoșteam. Purta o rochie lungă, gri, sandale din piele și un șal negru, croșetat, pus neglijent în jurul umerilor. Avea păr alb, tuns scurt, puțin zburlit de vânt, și mă

fixa cu privirea.

După o clipă, a venit lângă mine și, din nu știu ce motiv, stomacul mi s-a strâns. Cumva, știam că lucrurile erau pe cale să se schimbe. Că

prezența acestei străine la înmormântarea tatei avea să îmi dea viața peste cap la fel de mult cum o făcuse și moartea lui.

Mi-a adresat un zâmbet șovăitor, oprindu-se dinaintea mea. Mirosea a vanilie și a citrice.

— Bună, January.

Vocea îi era șoptită, iar degetele îi frământau nervos marginea cu franjuri a șalului.

— Am auzit atât de multe despre tine!

În spatele ei, ușa de la baie s-a deschis brusc, iar mama a ieșit. S-a oprit în loc, încremenind ca un bloc de gheață cu o expresie necunoscută

pe chip. Recunoaștere? Oroare?

Nu voia ca noi două să vorbim. Ce însemna că nu voia ca noi două

să vorbim?

— Sunt o prietenă mai veche a tatălui tău, a spus femeia. El înseamnă... a însemnat mult pentru mine. Îl știam de-o viață. O vreme, am fost foarte apropiați și... vorbea întruna despre tine.

Râsetul ei s-a vrut a fi degajat, însă nu i-a ieșit nici pe departe.

— Îmi pare rău, a spus ea cu voce răgușită. Mi-am promis că n-o să

plâng, dar...

Am simțit de parcă sărisem dintr-un avion sau fusesem împinsă de pe o clădire, iar căderea nu se mai termina. Eram prinsă în imponderabilitate în timp ce biserica se învârtea în jurul meu ca într-o spirală.

Prietenă veche. Asta spusese. Nu iubită sau amantă. Dar nu conta. O

știam din felul în care plângea, o versiune mai distorsionată a lacrimilor

mamei din timpul înmormântării. I-am recunoscut privirea în cea pe care o văzusem la mine de dimineață în timp ce mă machiam: moartea tatei îi frânsese inima ireparabil.

A scos ceva din buzunar și mi l-a întins. Un plic cu numele meu mâzgălit de-a lungul lui și o cheie deasupra, de care atârna o etichetă pe care era trecută o adresă.

— El și-a dorit să ai asta, a spus. E a ta.

Mi le-a îndesat în mână, rămânând așa preț de o secundă, ca și cum era singurul lucru care o mai ținea în picioare.

— E o casă frumoasă, chiar pe malul lacului Michigan, a izbucnit ea.

O să-ți placă la nebunie. Sunt sigură de asta. El așa spunea mereu.

În spatele ei, mama s-a trezit la viață și s-a apropiat de noi cu o expresie de ucigașă întipărită pe chip.

— Sonya, a rostit ea numele femeii printre dinți.

Iar atunci am aflat și restul.

Am închis documentul Word. Nu-mi era clar dacă-l salvasem sau nu. Mi-era clar că nu știam dacă asta contează sau nu. (Nu conta. Era numai o singură propoziție și nu neapărat una bună.) Am deschis ultimul email de la agenta mea, Anya. Îl primisem acum două zile, înainte să plec din Queens, și născocisem motive din ce în ce mai ridicole să amân deschiderea lui. Împachetatul. Mutatul lucrurilor în boxă.

Condusul. Băutul de cât mai multă apă în timp ce făceam pipi într-o parcare de camioane. Condusul. „Scrisul” între ghilimele. Îmbătatul excesiv. Respiratul. Mâncatul. Plânsul.

Se zvonea că Anya era o dură, un buldog pentru editori, însă, pentru scriitori, era mai degrabă o dulceață, o combinație între profesoara drăguță din filmul Matilda și o vrăjitoare sexy. De fiecare dată, îți doreai cu disperare să le mulțumești pe amândouă pentru că aveai impresia că

nimeni nu te-a mai iubit și admirat într-o manieră atât de pură până

atunci, dar și pentru că suspectai că ar fi putut asmuți o droaie de pitoni asupra ta dacă ar fi vrut.

Mi-am alungat lacrimile și am citit emailul: