— În nici un caz! Asta se face doar de sărbătorile importante. Ce se așteaptă de la tine este să faci la schimb o „treabă” clasică cu piciorul.
Am mai luat o gură de gin, m-am întors de pe marginea verandei și aproape că am scăpat un țipăt. Pe veranda de lângă a mea, un cap cu păr creț și castaniu se uita încoace dintr-un șezlong. Preț de o binecuvântată
secundă, am crezut că vecinul doarme în scaunul lui și că prima noastră
conversație nu va avea nimic de a face cu expresia „treaba” clasică cu piciorul. Dar apoi s-a aplecat în față, a luat sticlă aburită de bere de pe măsuța de lângă, a tras o dușcă și s-a întins la loc.
— Foarte adevărat. Nici nu va trebui să mă descalț de șlapi, spunea Shadi. În fine, trebuie să mă întorc la lucru. Dar anunță-mă dacă găsești iarbă sau articole din piele la subsol.
Am întors spatele vecinului și mi-am revenit:
— N-o să verific până nu vii să mă vizitezi.
— Urât, a făcut Shadi.
— Avantaj, am spus. Te iubesc.
— Eu te iubesc mai mult, mi-a spus și a închis.
M-am întors cu fața spre capul creț, așteptând să mă observe ca să
mă pot prezenta. Nu-mi cunoscusem nici unul dintre vecinii din New York, însă aici eram în Michigan, iar din istorisirile tatei despre cum crescuse în North Bear Shores, mă așteptam ca, la un moment dat, să-i împrumut bărbatului ăstuia niște zahăr (Observație: de cumpărat zahăr).
Cum nu s-a întors nici un minut mai târziu, mi-am dres vocea ca să-i atrag atenția.
El s-a întins încă o dată după o dușcă de bere și s-a lăsat înapoi în scaun fără să întoarcă fața spre mine.
M-am sprijinit de balustradă și am strigat stânjenită către el:
— Scuze pentru deranj!
El a făcut un gest vag din mână. Vedeam că are o carte în poală, dar nu și ce titlu avea.
— Ce e deranjant la o „treabă” cu piciorul pe post de monedă de schimb? a spus el pe o voce tărăgănată, răgușită și plictisită.
M-am strâmbat, încercând să găsesc un răspuns – orice răspuns.
Mintea îmi era la fel de goală ca pagina de Word pe care o deschideam în ultima vreme.
În regulă, deci poate devenisem puțin cam sălbatică în ultimul an.
Poate nu știam sigur ce făcusem în ultimul an, de vreme ce nu o vizitasem pe mama, nu scrisesem o carte și nici nu-mi cucerisem vecinii.
— Oricum, am îndrăznit eu în cele din urmă, locuiesc aici acum.
— Să-mi spui dacă ai nevoie de zahăr, mi-a replicat el cu încă un gest dezinteresat din mână, ca și cum mi-ar fi putut citi gândurile fără să
se uite la mine, dar bucurându-se de ocazia de a le lua peste picior. Sau să
te îndrum spre cel mai apropiat loc unde să-ți încerci fanteziile sexuale.
M-am încins, iar vorbele mi-au ieșit din gură înainte să-mi dau seama.
— O să aștept să pleci cu mașina și o să te urmăresc, i-am replicat.
A râs, un sunet dur, care te zgârie pe ureche, dar tot nu s-a întors spre mine.
— Mi-a făcut plăcere să te cunosc! am adăugat eu răstit și m-am întors, grăbindu-mă să intru înapoi prin ușa glisantă din sticlă, în casa în care probabil că aveam să mă ascund toată vara.
— Mincinoaso! l-am auzit mormăind, înainte să închid ușa cu putere.
Capitolul 2. Înmormântarea
Nu eram pregătită sufletește să mai umblu prin casă, așa că m-am așezat la masa de scris. Ca de obicei, pagina goală de Word s-a uitat cu reproș la mine, care nu reușeam deloc s-o umplu cu cuvinte și personaje, indiferent cât m-aș fi holbat la ea.
Chestia cu scrisul de romane cu final fericit e următoarea: te ajută
dacă și crezi în ele.
Chestia cu mine e următoarea: mereu am crezut că părinții mei sunt întruchiparea lui.
Părinții mei, familia mea, trecuseră prin atât de multe deja și totuși reușiseră să devină parcă și mai iubitori, să râdă parcă și mai mult. A fost o scurtă perioadă de despărțire când eram eu mică și mama spunea că
începuse să nu se mai recunoască, începuse să privească pe fereastră de parcă s-ar fi văzut pe sine acolo, afară, trăind o altă viață și încercând să
afle ce avea de făcut în continuare. Apoi a urmat perioada cu dans în bucătărie, ținutul de mâini și sărutatul pe frunte când tata s-a întors acasă. Pe urmă, primul diagnostic de cancer al mamei și cina foarte scumpă când a scăpat de boală, când am mâncat ca și cum am fi fost milionari și am râs până când ne-au ieșit pe nas vinul scump și apa minerală importată din Italia, de parcă ne-am fi permis să le irosim, de parcă n-ar fi existat facturile pentru spital. Pe urmă a doua întâlnire cu cancerul și viața ei cea nouă de după mastectomie – cursurile de olărit, de dans de societate, de yoga, de bucătărie marocană, cu care părinții mei își ocupau toată ziua, ca și cum ar fi fost hotărâți să înghesuie cât puteau de multe în cât mai puține ore. Weekenduri prelungite la New York, în vizită la mine și la Jacques, călătorii cu metroul când mama mă ruga să
n-o mai zăpăcesc cu poveștile despre drogații din vecini, Sharyn și Karyn (nu erau rude – ne băgau ocazional broșuri despre Pământul plat pe sub ușă) pentru că se temea că o să se scape pe ea de râs, timp în care tata îi demonta teoria Pământului plat lui Jacques, pe un ton scăzut.
