închiriată, ar fi fost locul perfect unde să redactez manuscrisul pe care îl promisesem pentru Sandy Lowe Books.

Shadi, după cum mi-am dat seama, continua să vorbească. Tot despre Fesul Bântuit. Numele lui era Ricky, dar noi nu-i spuneam niciodată așa. Întotdeauna vorbeam codat când venea vorba despre viața amoroasă a lui Shadi. Mai era bătrânul care avea restaurantul acela uimitor cu fructe de mare (Stăpânul Peștelui) și mai era un tip căruia îi spuneam Mark doar pentru că semăna cu un alt Mark, unul faimos (detaliile se pierdeau în ceață; eu nu-mi aminteam nici care era celălalt Mark cu care ni se părea că seamănă și nici numele lui adevărat), iar acum era vorba despre noul ei coleg de muncă, care purta un fes pe care Shadi nu putea să-l sufere, dar căruia nu-i putea rezista.

M-am trezit din reverie înapoi în conversație când Shadi m-a întrebat:

— Weekendul cu 4 iulie? Te pot vizita atunci?

— Dar mai e mai mult de o lună până atunci, am mormăit eu.

Am vrut să adaug că nici nu aș mai fi fost aici până atunci, dar știam că nu era adevărat. Mi-ar fi luat toată vara să scriu cartea și apoi să

reușesc să vând și cartea, și afurisita de casă de pe plajă cu tot cu mobilă,

după care m-aș întoarce la un relativ confort. Poate nu înapoi în New York, dar undeva mai ieftin.

Mă gândeam că Duluth e accesibil. Mama nu m-ar vizita niciodată

acolo, însă noi două oricum nu prea ne-am văzut la față în ultimul an, cu excepția unei vizite de trei zile de Crăciun. M-a târât după ea la patru ore de yoga, trei baruri cu sucuri fresh și un spectacol cu Spărgătorul de nuci în care dansa un băiețandru necunoscut, de parcă, dacă am fi rămas singure fie și un minut, s-ar fi deschis subiectul „tata“ și am fi explodat amândouă.

Toată viața mea de până atunci prietenii îmi invidiaseră relația cu părinții. Cât de des și de liber (credeam eu) vorbeam, cum ne distram împreună. Acum jucam un fel de leapșa cu telefoane.

Trecusem de la a avea doi părinți iubitori și un iubit pe termen lung cu care locuiam la o a avea practic doar pe Shadi, prietena mea dragă

aflată prea departe. Singurul lucru bun la mutarea de la New York la North Bear Shores, Michigan, era că mă apropiasem de locuința ei de la Chicago.

— 4 iulie e prea departe, m-am plâns eu din nou. Ești practic la trei ore distanță de mers cu mașina.

— Da, iar eu nu știu să conduc.

— Atunci poate ar trebui să dai permisul ăla înapoi, am zis.

— Crede-mă, aștept să expire. O să mă simt atât de liberă când certificările o să corespundă cu abilitățile mele. Urăsc când oamenii au impresia că știu să conducă doar pentru că, din punct de vedere legal, o pot face.

Era adevărat. Shadi era o șoferiță groaznică. Țipa de fiecare dată

când vira la stânga dinaintea unui trafic ce venea din sens opus, chiar dacă prima mașină era la mai mult de o sută de metri.

— Scumpo, știi cum e cu luatul concediilor în Industrie. Sunt norocoasă că șeful mi-a spus că pot avea liber pe 4. Din câte știu, s-o aștepta să i-o sug acum.

— În nici un caz! Asta se face doar de sărbătorile importante. Ce se așteaptă de la tine este să faci la schimb o „treabă” clasică cu piciorul.

Am mai luat o gură de gin, m-am întors de pe marginea verandei și aproape că am scăpat un țipăt. Pe veranda de lângă a mea, un cap cu păr creț și castaniu se uita încoace dintr-un șezlong. Preț de o binecuvântată

secundă, am crezut că vecinul doarme în scaunul lui și că prima noastră

conversație nu va avea nimic de a face cu expresia „treaba” clasică cu piciorul. Dar apoi s-a aplecat în față, a luat sticlă aburită de bere de pe măsuța de lângă, a tras o dușcă și s-a întins la loc.

— Foarte adevărat. Nici nu va trebui să mă descalț de șlapi, spunea Shadi. În fine, trebuie să mă întorc la lucru. Dar anunță-mă dacă găsești iarbă sau articole din piele la subsol.

Am întors spatele vecinului și mi-am revenit:

— N-o să verific până nu vii să mă vizitezi.

— Urât, a făcut Shadi.

— Avantaj, am spus. Te iubesc.

— Eu te iubesc mai mult, mi-a spus și a închis.

M-am întors cu fața spre capul creț, așteptând să mă observe ca să

mă pot prezenta. Nu-mi cunoscusem nici unul dintre vecinii din New York, însă aici eram în Michigan, iar din istorisirile tatei despre cum crescuse în North Bear Shores, mă așteptam ca, la un moment dat, să-i împrumut bărbatului ăstuia niște zahăr (Observație: de cumpărat zahăr).

Cum nu s-a întors nici un minut mai târziu, mi-am dres vocea ca să-i atrag atenția.

El s-a întins încă o dată după o dușcă de bere și s-a lăsat înapoi în scaun fără să întoarcă fața spre mine.

M-am sprijinit de balustradă și am strigat stânjenită către el:

— Scuze pentru deranj!

El a făcut un gest vag din mână. Vedeam că are o carte în poală, dar nu și ce titlu avea.

— Ce e deranjant la o „treabă” cu piciorul pe post de monedă de schimb? a spus el pe o voce tărăgănată, răgușită și plictisită.

M-am strâmbat, încercând să găsesc un răspuns – orice răspuns.

Mintea îmi era la fel de goală ca pagina de Word pe care o deschideam în ultima vreme.

În regulă, deci poate devenisem puțin cam sălbatică în ultimul an.

Poate nu știam sigur ce făcusem în ultimul an, de vreme ce nu o vizitasem pe mama, nu scrisesem o carte și nici nu-mi cucerisem vecinii.

— Oricum, am îndrăznit eu în cele din urmă, locuiesc aici acum.

— Să-mi spui dacă ai nevoie de zahăr, mi-a replicat el cu încă un gest dezinteresat din mână, ca și cum mi-ar fi putut citi gândurile fără să

se uite la mine, dar bucurându-se de ocazia de a le lua peste picior. Sau să

te îndrum spre cel mai apropiat loc unde să-ți încerci fanteziile sexuale.

M-am încins, iar vorbele mi-au ieșit din gură înainte să-mi dau seama.

— O să aștept să pleci cu mașina și o să te urmăresc, i-am replicat.

A râs, un sunet dur, care te zgârie pe ureche, dar tot nu s-a întors spre mine.

— Mi-a făcut plăcere să te cunosc! am adăugat eu răstit și m-am întors, grăbindu-mă să intru înapoi prin ușa glisantă din sticlă, în casa în care probabil că aveam să mă ascund toată vara.