Ar fi trebuit să citești scrisoarea, Janie. Totul a fost o neînțelegere. Tatăl tău îți lasă moștenire afacerea familiei. Cealaltă Femeie nu era decât partenera lui de afaceri.
Cât de rău era că-mi doream să aibă dreptate?
Oricum, intenționasem să citesc scrisoarea. Așteptam doar momentul potrivit, sperând că n-aveam să mai fiu la fel de furioasă și că
ultimele cuvinte ale tatei aveau să fie unele liniștitoare. În schimb, trecuse un an de la moartea lui și groaza la gândul de a deschide scrisoarea creștea cu fiecare zi. Era atât de incorect faptul că el avea ultimul cuvânt și că nu puteam să-i mai răspund în nici un fel. Să țip sau să plâng sau să-i cer socoteală. Odată deschisă scrisoarea, nu mai era cale de întoarcere. Gata. Adio.
Așa că, până la proba contrarie, scrisoarea stătea bine-mersi pe fundul cutiei de gin pe care o adusesem cu mine din Queens.
— Nu e o seră, am zis, deschizând ușa glisantă din sticlă și pășind pe veranda scăldată în lumina soarelui. Asta dacă nu cumva iarba e la subsol.
— N-are cum! m-a contrazis Shadi. Acolo e temnița sexului.
— Hai să nu mai vorbim despre viața mea depresivă, am zis. Care mai e treaba cu tine?
— Vrei să vorbim despre Fesul Bântuit? s-a repliat numaidecât Shadi, gata să mă distragă de la oroarea situației mele prezente.
Dacă ar fi avut mai puțin de patru colegi de cameră în apartamentul ei cât o cutie de pantofi din Chicago, acum aș fi locuit cu ea, nu aici, în ultimul loc de pe pământ în care îmi doream să mă aflu. Să fiu sinceră, asta n-ar fi fost niciodată o opțiune. Eram absolut incapabilă să duc ceva la bun sfârșit când eu și Shadi eram împreună, iar cum situația mea financiară devenise atât de precară, asta era ultima mea speranță: să mă
retrag în iadul meu propriu și personal (și fără chirie) până când
terminam de scris următoarea mea carte și mi-aș fi putut permite din nou un apartament, fără Jacques.
— Normal că vreau să vorbim despre Fesul Bântuit, am zis eu.
Spune-mi tot!
— Tot nu vorbește cu mine, a oftat Shadi afectată, dar parcă îl simt cum se uită la mine când suntem amândoi în bucătărie. Pentru că avem o conexiune.
— Nu ți-e teamă că poate conexiunea ta nu este cu bărbatul care poartă fesul, ci cu fantoma ultimului bărbat care l-a avut înaintea lui?
Ce-ai face dacă ți-ai da seama că te-ai îndrăgostit de o fantomă?
— Hmmmm, a făcut Shadi, gândindu-se un minut. Cred că mi-aș
actualiza biografia de pe Tinder.
O briză caldă a tulburat valurile scânteietoare de la poalele dealului, pornindu-se apoi să-mi învârtejească părul, să-mi îmbrace umerii cu onduleurile mele castanii, iar soarele la apus arunca raze atât e calde și de luminoase că trebuia să privesc printre gene ca să disting nuanțele de portocaliu și de roșu de pe malul celălalt. Dacă asta ar fi fost o casă
închiriată, ar fi fost locul perfect unde să redactez manuscrisul pe care îl promisesem pentru Sandy Lowe Books.
Shadi, după cum mi-am dat seama, continua să vorbească. Tot despre Fesul Bântuit. Numele lui era Ricky, dar noi nu-i spuneam niciodată așa. Întotdeauna vorbeam codat când venea vorba despre viața amoroasă a lui Shadi. Mai era bătrânul care avea restaurantul acela uimitor cu fructe de mare (Stăpânul Peștelui) și mai era un tip căruia îi spuneam Mark doar pentru că semăna cu un alt Mark, unul faimos (detaliile se pierdeau în ceață; eu nu-mi aminteam nici care era celălalt Mark cu care ni se părea că seamănă și nici numele lui adevărat), iar acum era vorba despre noul ei coleg de muncă, care purta un fes pe care Shadi nu putea să-l sufere, dar căruia nu-i putea rezista.
M-am trezit din reverie înapoi în conversație când Shadi m-a întrebat:
— Weekendul cu 4 iulie? Te pot vizita atunci?
— Dar mai e mai mult de o lună până atunci, am mormăit eu.
Am vrut să adaug că nici nu aș mai fi fost aici până atunci, dar știam că nu era adevărat. Mi-ar fi luat toată vara să scriu cartea și apoi să
reușesc să vând și cartea, și afurisita de casă de pe plajă cu tot cu mobilă,
după care m-aș întoarce la un relativ confort. Poate nu înapoi în New York, dar undeva mai ieftin.
Mă gândeam că Duluth e accesibil. Mama nu m-ar vizita niciodată
acolo, însă noi două oricum nu prea ne-am văzut la față în ultimul an, cu excepția unei vizite de trei zile de Crăciun. M-a târât după ea la patru ore de yoga, trei baruri cu sucuri fresh și un spectacol cu Spărgătorul de nuci în care dansa un băiețandru necunoscut, de parcă, dacă am fi rămas singure fie și un minut, s-ar fi deschis subiectul „tata“ și am fi explodat amândouă.
Toată viața mea de până atunci prietenii îmi invidiaseră relația cu părinții. Cât de des și de liber (credeam eu) vorbeam, cum ne distram împreună. Acum jucam un fel de leapșa cu telefoane.
Trecusem de la a avea doi părinți iubitori și un iubit pe termen lung cu care locuiam la o a avea practic doar pe Shadi, prietena mea dragă
aflată prea departe. Singurul lucru bun la mutarea de la New York la North Bear Shores, Michigan, era că mă apropiasem de locuința ei de la Chicago.
— 4 iulie e prea departe, m-am plâns eu din nou. Ești practic la trei ore distanță de mers cu mașina.
— Da, iar eu nu știu să conduc.
— Atunci poate ar trebui să dai permisul ăla înapoi, am zis.
— Crede-mă, aștept să expire. O să mă simt atât de liberă când certificările o să corespundă cu abilitățile mele. Urăsc când oamenii au impresia că știu să conducă doar pentru că, din punct de vedere legal, o pot face.
Era adevărat. Shadi era o șoferiță groaznică. Țipa de fiecare dată
când vira la stânga dinaintea unui trafic ce venea din sens opus, chiar dacă prima mașină era la mai mult de o sută de metri.
— Scumpo, știi cum e cu luatul concediilor în Industrie. Sunt norocoasă că șeful mi-a spus că pot avea liber pe 4. Din câte știu, s-o aștepta să i-o sug acum.
