— Nimic! am spus, respirând încă greu din cauza surprizei. Nu te-am văzut acolo!

— Nu m-ai văzut aici? a repetat el. A râs răgușit, neîncrezător.

Serios? Nu m-ai văzut pe propria terasă?

La drept vorbind, nici acum nu-l vedeam. Lumina verandei se afla la câțiva metri în spatele lui, transformându-l în nimic altceva decât o siluetă înaltă, în formă de persoană, cu un halo care-i înconjura părul întunecat și dezordonat. În acest moment, probabil că ar fi mai bine dacă

aș fi reușit să petrec toată vara fără să trebuiască să dau ochii cu el oricum.

— Țipi și când mașinile trec pe autostradă sau când vezi oamenii prin ferestrele restaurantului? Te-ar deranja să tragi draperiile la toate ferestrele tale perfect aliniate, astfel încât să nu mă vezi din greșeală când țin un cuțit sau un aparat de ras?

Mi-am încrucișat brațele la piept. Sau am încercat, măcar. Ginul mă

făcea încă un pic confuză și stângace.

Ceea ce am vrut să spun – ceea ce ar fi spus January cea de demult –

ar fi fost „Poți să dai muzica mai încet?” De fapt, probabil că tocmai s-ar fi îmbrăcat în sclipici, și-ar fi pus mocasinii ei preferați de catifea și ar fi apărut la ușa din față cu o sticlă de șampanie, hotărâtă să-i atragă atenția Nesuferitului.

Dar până acum, aceasta a fost cea de-a treia cea mai proastă zi din viața mea, iar acea January era probabil îngropată oriunde se ascundea vechea Taylor Swift, așa că ceea ce am spus de fapt a fost „Ai putea să-ți oprești coloana sonoră de la filmul ăsta trist și îngrozitor?”

Silueta a râs și s-a sprijinit de balustrada terasei, cu sticla de bere atârnând într-o mână.

— Ți se pare ție că eu sunt la butoane?

— Nu, se pare că tu ești cel care stă singur pe întuneric la propria petrecere, i-am spus, dar când am sunat la sonerie pentru a-i ruga pe frații tăi de cruce să lase muzica mai încet, nu m-au putut auzi din cauza luptelor cu Jell-O, așa că îți spun ție.

M-a studiat prin întuneric un minut – sau cel puțin, am presupus că

asta făcea, deoarece nici unul dintre noi nu-l vedea pe celălalt.

În cele din urmă, el a spus:

— Uite ce e, nimeni nu va fi mai încântat decât mine când se va termina această noapte și toată lumea va ieși din casa mea, dar este sâmbătă seara. Vara, pe o stradă plină de case de vacanță. Cu excepția cazului în care acest cartier a fost teleportat în orășelul din Footloose, nu pare o nebunie să cânți muzică până târziu. Și poate – doar poate –

vecina cea nouă care stătea pe terasa ei țipând despre treaba cu piciorul atât de tare că speria păsările și-ar putea permite să fie îngăduitoare dacă

o amărâtă de petrecere se prelungește mai mult decât ar vrea ea.

Acum mi-a venit rândul să mă uit la silueta întunecată.

Doamne, avea dreptate! Era un nesuferit, dar la fel eram și eu.

Petrecerile cu schemă de vitamine-pulbere-piramidă ale lui Karyn și Sharyn țineau mai mult, iar acestea erau în nopțile din timpul săptămânii, de obicei când Jacques era de serviciu la Urgențe a doua zi dimineață. Uneori chiar participasem la acele petreceri, iar acum nu mă

puteam descurca nici măcar cu un karaoke de grup într-o sâmbătă seara?

Și cel mai rău dintre toate a fost că, înainte să-mi dau seama ce să

spun, în casa Nesuferitului s-a lăsat liniștea ca prin minune. Prin ușile sale din spate iluminate, am putut vedea oamenii care se despărțeau, îmbrățișându-se, luându-și rămas-bun, așezând paharele pe masă și îmbrăcând jachete.

M-am certat cu acest tip degeaba, iar acum trebuia să trăiesc alături de el câteva luni. Dacă aveam nevoie de zahăr, ghinion!

Am vrut să-mi cer scuze pentru comentariul îngrozitor cu tristețea sau cel puțin pentru afurisiții de pantaloni. Zilele astea, reacțiile mele erau întotdeauna supradimensionate și nu exista nici o modalitate simplă de a le explica atunci când vreun străin avea nenorocul să asiste la ele.

Îmi pare rău, m-am imaginat spunând, nu am vrut să mă transform într-o mamaie care croșetează. Doar că tatăl meu a murit și apoi am aflat că avea o amantă și o a doua casă și că mama mea știa, dar nu mi-a spus niciodată, și tot nu vorbește nimic despre asta, și când în sfârșit m-am prăvălit, iubitul a decis că

nu mă mai iubește, iar cariera mea e în plop, cea mai bună prietenă trăiește preadeparte de mine, P.S., casa asta e cuibușorul de nebunii despre care vorbeam, îmiplăceau petrecerile, dar în ultima vreme nu-mi place nimic, așa că te rog să-miierți comportamentul și să ai o seară frumoasă. Mulțumesc și noapte bună.

În schimb, am simțit din nou cuțitul acela în vintre, iar lacrimile mi-au înțepat nasul, vocea mi-a scârțâit patetic, în timp ce am spus, neadresându-mă nimănui în mod special:

— Sunt atât de obosită.

Chiar și așa cum se vedea, doar o siluetă, mi-am dat seama că a devenit rigid. Aflasem că nu era neobișnuit ca oamenii să facă acest lucru atunci când intuiau că o femeie era la un pas de colaps emoțional. În ultimele câteva săptămâni ale relației noastre, Jacques era ca unul dintre acei șerpi care pot simți un cutremur, se încorda ori de câte ori emoțiile mele o luau razna, apoi decidea că avem nevoie de ceva de la magazinul din colț și se repezea pe ușă.

Vecinul meu nu a spus nimic, dar nici nu s-a grăbit să plece. A rămas doar acolo, stânjenit, uitându-se la mine prin întuneric. Ne-am uitat unul la altul timp de cinci secunde, așteptând să vedem ce se va întâmpla mai întâi: eu să izbucnesc în lacrimi sau el s-o ia la fugă.

Și apoi muzica a început să bubuie din nou, o melodie de Carly Rae

Jepsen pe care, într-o situație diferită, aș fi apreciat-o, iar Nesuferitul a tresărit.

A aruncat o privire înapoi prin ușile glisante, apoi spre mine din nou. Și-a dres glasul.

— Îi voi da afară, a spus el sever.

S-a întors și a intrat înăuntru, fiind primit cu un vesel „EVERETT!“

scos de mulțimea din bucătărie la vederea lui.

Păreau gata să-l ridice pe un stand de butoaie, dar l-am putut vedea aplecându-se să strige către o fată blondă și, o clipă mai târziu, muzica a tăcut definitiv.

Bine. Data viitoare când trebuie să fac impresie, s-ar putea să-mi iasă

mai bine cu o farfurie de prăjituri cu LSD.

Capitolul 3. Întâlnirea cu Pete

M-am trezit cu un mesaj de la Anya: Hei, dulceață! Voiam să mă asigur că mi-ai primit emailul: despre mintea ta glorioasă și termenul-limită din vară

despre care am discutat.

Perioada aceea îmi reverbera prin craniu ca un clopot al morții.

Am avut prima mahmureală la douăzeci și patru de ani, de fapt, în dimineața când am aflat că Anya mi-a vândut prima mea carte, Kiss Kiss, Wish Wish, către Sandy Lowe (Jacques a cumpărat o sticlă din șampania lui franțuzească preferată și am băut-o mergând pe podul Brooklyn, așteptând să răsară soarele, fiindcă ni se părea super-romantic). Mai târziu, zăcând pe podeaua bucătăriei, mi-am jurat că mai degrabă m-aș

arunca într-un cuțit foarte ascuțit decât să-mi mai las creierul să se simtă

ca un ou prăjit în soarele Cancunului.