Bunăăăă, meduza mea frumoasă și miraculoasă, artista mea angelică,făcătoarea mea de bani.
Știu că ai avut parte de o perioadă NEBUNĂ, dar Sandy mi-a scris din nou
– vrea să știe cum merge treaba cu manuscrisul/dacă va fi gata până la sfârșitulverii sau nu. Cum știi, sunt mai mult decât fericită să stau la telefon (sau pe chatsau să mă urc în spinarea unui Pegas dacă e nevoie) ca să te ajut să-ți vină
idei/punem la cale detaliile subiectului/ORICE te-ar ajuta să aduci mai multecuvinte frumoase pe lume și emoții de neegalat! Cinci cărți în cinci ani ar fi osarcină grea pentru oricine (Chiar și pentru cineva cu un talent nemaiîntâlnit),dar cred cu tărie că am atins un punct de cotitură cu SLB și că a venit momentulsă zâmbești și să-i dai naștere, dacă pot spune așa.
Pupici,
Anya
„Să zâmbești și să-i dai naștere.” Îmi părea mai ușor să scot din uter un bebeluș complet format și în totalitate sănătos până la sfârșitul verii decât să scriu și să vând o carte nouă.
Dacă m-aș fi culcat acum, aș fi sărit din pat de dimineață și aș fi scos câteva mii de cuvinte. Am șovăit dinaintea dormitorului de la parter. Nu aveam cum să fiu sigură în care paturi stătuseră tata și Cealaltă Femeie și în care nu.
Eram într-o Casă a Ororilor cu tematica adulterului. Adulter geriatrie. Ar fi putut fi chiar amuzant. Dacă nu mi-aș fi pierdut abilitatea de a vedea comicul situațiilor în ultimul an petrecut în fața comediilor romantice care se sfârșeau cu șoferul autobuzului adormind și toți actorii căzând de pe o stâncă.
E SUPER interesant, o auzeam mereu pe Anya spunând de fiecare dată când îi trimiteam ceva. Adică ți-aș citi și lista de cumpărături și aș plânge râzând. Dar clar nu e o carte pentru Sandy Lowe. Pentru moment, hai să fie mai multe emoții și mai puține comoții, dulceață.
Aveam nevoie de ajutor ca să dorm. Mi-am mai făcu un gin & tonic și am închis computerul. Aerul din casă era cald și înăbușitor, așa că
m-am dezbrăcat în lenjeria de corp, am deschis toate ferestrele, am dat paharul pe gât și m-am lungit pe canapea.
Dezamăgitor, era chiar și mai confortabilă decât arăta. S-o ia naiba pe Cealaltă Femeie, cu gusturile ei eclectice! Canapeaua, m-am gândit, era prea joasă pentru ca un bărbat cu dureri de spate să se urce și să se dea jos de pe ea. Deși tata nu a avut dintotdeauna probleme cu spatele.
Când eram mică, era un cârmaci priceput, iar din puținele excursii pe
care le făcusem cu el concluzionasem că treaba cu bărcile era nouăzeci la sută legat și dezlegat de noduri și zece la sută uitat în soare, cu brațele larg deschise pentru a permite vântului să-ți fluture vesta foșnăitoare și...
Durerea mi s-a trezit răzbunătoare în piept.
Acele dimineți pe apă, pe lacul artificial aflat la treizeci de minute de casa noastră, fuseseră mereu doar ale noastre. Și întotdeauna urmau în dimineața de după ce se întorcea din vreo călătorie. Uneori, nici nu știam că ajunsese deja acasă. Mă trezeam în camera mea încă întunecată și îl vedeam îngenuncheat lângă patul meu, gâdilându-mă pe nas, cântându-mi în șoaptă melodia lui Dean Martin, cel după care mă
botezase: Este iunie în ianuarie fiindcă m-am îndrăgostit... Simt mirosul trandafirilor în aer, este iunie în ianuarie. Mă dezmeticeam, inima cântându-mi de entuziasm fiindcă știam ce însemna asta: o zi pe barcă, doar noi doi.
Acum mă întrebam dacă nu cumva toate acele frumoase dimineți răcoroase se întâmplaseră pentru că se simțea vinovat, erau ca un fel de a se reajusta la viața cu familia lui, cu mama, după un weekend petrecut cu Cealaltă Femeie.
Mi-am alungat aceste gânduri din minte și m-am întins înapoi pe canapea, somnul înghițindu-mă numaidecât, precum o balenă biblică.
M-am trezit speriată, încăperea era cufundată încă în întuneric, însă
muzica răsuna cu putere peste tot.
M-am ridicat și m-am îndreptat, amețită, înspre suportul de cuțite din bucătărie. Nu mai auzisem de vreun criminal în serie care să-și înceapă crima trezindu-și victima din somn cu melodia „Everybody Hurts“ a celor de la R.E.M. dată la maximum, dar părea întru totul posibil. Însă, pe când mă apropiam de bucătărie, muzica s-a diminuat.
Venea prin fereastra deschisă. Dinspre casa Marelui Nesuferit.
M-am uitat la cifrele luminoase de pe ecran. Două dimineața, iar vecinul meu asculta la volum maxim un cântec de cele mai multe ori auzite în filmele vechi, cu precădere în scenele în care protagonistul mergea singur spre casă, cu umerii adunați și bătut de ploaie.
M-am dus valvârtej spre fereastra deschisă din colțul dedicat micului dejun și mi-am scos partea superioară a trupului pe geam. Și geamurile Nesuferitului erau deschise, așa că puteam vedea o mare de trupuri în bucătăria luminată, ținând în mâini pahare, căni și sticle,
sprijinindu-și leneș capul pe câte un umăr ori petrecându-și brațul pe după vreun gât în timp ce întreg grupul cânta cu fervoare.
Era o petrecere nebună, așa că mi-am dus mâinile căuș la gură și am strigat pe fereastră:
— SCUZE!
Am încercat încă de două ori, fără răspuns, după care am închis geamul cu zgomot și am făcut înconjurul întregului etaj, închizându-le și pe celelalte. După ce am terminat, încă mai părea că R.E.M ținea un concert pe măsuța mea de cafea.
Apoi, preț de o clipă minunată, cântecul s-a oprit, iar sunetele petrecerii, râsetul, vorbăria și clinchetul sticlelor au scăzut până la un murmur fix.
După care a început din nou.
Același cântec. Încă și mai tare. Sau poate era doar corul beat care îl acoperea. O, Doamne! Mi-am deschis valiza și am scotocit prin ea după
un bluzon și un pantalon de trening de pus pe deasupra lenjeriei mele și am contemplat avantajele de a suna la poliție pentru perturbarea liniștii publice. Pe de-o parte, aș fi putut susține o negare plauzibilă în fața vecinului. (O, n-am sunat eu, domnule polițist! Sunt o tânără de douăzeci și nouă de ani, nu o fată bătrână arțăgoasă căreia îi displace râsetul, distracția, cântul și jocul!) Pe de alta, încă de când l-am pierdut pe tata, mi-a fost din ce în ce mai greu să iert micile abateri.
Mi-am pus pe mine bluzonul și pantalonii gri de trening, am ieșit valvârtej pe ușa din față și am urcat cu pași mari și hotărâți scările din fața ușii vecinului. Am tras de câteva ori aer în piept, încercând să-mi dau seama cum să bat suficient de tare cât să mă audă, dar și suficient de calm încât să nu pară exact cum o să pară când o să deschidă ușa. Mi-am exersat zâmbetul amabil. Îmi simțeam dinții de parcă stăteau să se crape.
Fără să mai stau pe gânduri, am sunat la sonerie.
A sunat de parcă ar fi fost orologiul bunicului, acoperind muzica, însă cântatul nu s-a oprit. Am numărat până la zece, apoi am sunat din nou.
Înăuntru, vocile nici nu s-au sinchisit. Dacă petrecăreții au auzit soneria, au ignorat-o.
Am mai bătut la ușă câteva secunde înainte de a accepta că nu vine nimeni, apoi m-am întors spre casă cu pași hotărâți. La ora unu, am
decis, îi las până la unu înainte de a chema poliția.
