Inima îmi bătea nebunește. Avea să-și dea seama că o mințeam.
— Nu e scris, am zis. Dar e plănuit. Mai am doar nevoie de niște timp să-l definitivez, fără nici o distragere.
— Pot să fac să n-ai nici o distragere. Pot fi Regina Care-să-nu-te-distragă, dar te rog, te rog, te rog, te rog nu mă minți. Dacă
ai nevoie de o pauză...
— Nu am nevoie de o pauză, am zis.
Sau, cel puțin, nu-mi permiteam una. Trebuia să fac ce aveam de făcut. Să golesc casa de vacanță ca să o pot vinde. Să scriu un roman de dragoste în ciuda faptului că mi-am pierdut recent aproape întreaga mea credință în dragoste și umanitate.
— Iese chiar bine, să știi.
Anya s-a prefăcut satisfăcută, iar eu m-am prefăcut că o credeam că
era satisfăcută. Era 2 iunie, iar eu aveam mai puțin de trei luni să scriu ceva care să semene cu o carte.
Așa că, desigur, în loc să mă duc direct acasă să mă apuc de lucru, m-am dus până la magazin. Luasem două guri din cafeaua făcută de Pete și îmi fusese cu trei guri mai mult decât suficient. Am aruncat-o în coșul de gunoi din fata supermarketului Meijer și am înlocuit-o cu un americano uriaș cu gheață de la chioșcul Starbucks din interior. Am reușit să trag de lista de cumpărături suficient de mult cât să o beau pe toată până să mă îndrept, în cele din urmă, înapoi la mașină, cu suficiente provizii de mâncare (macaroane, cereale, orice care nu necesită un timp îndelungat de preparare) cât să-mi ajungă vreo două săptămâni.
Când am ajuns acasă, soarele era sus pe cer, căldura înăbușitoare și lipicioasă, dar măcar espresso-ul cu gheață mi-a domolit pulsațiile din
craniu. După ce am terminat de dus cumpărăturile înăuntru, mi-am luat calculatorul și l-am scos pe verandă, doar ca să observ că bateria murise noaptea trecută. L-am dus înapoi în casa să-l încarc și mi-am surprins telefonul bâzâind pe masă. Un mesaj de la Shadi: FIR-AȘ A NAIBII, n-are cum. Gus cel Sexy și Rău? Cum arată? A întrebat de mine? Spune-i că mi-a lipsit
I-am scris înapoi: Încă e sexy. Încă e rău. NU o să îi spun din moment ce NU o să mai vorbesc cu el atâta timp cât suntem amândoi în viață. Nu și-a amintit de mine.
Shadi a răspuns imediat: Hmmmm, NU ARE CUM să fie adevărat. Tu ești prințesa lui din basme. Eul lui din umbră. Sau el al tău, mă rog.
Se referea la un alt moment umilitor trăit în compania lui Gus, pe care mă străduisem să-l uit. Aterizase la cursul de matematică generală
cu Shadi și îi spusese că observase că eram prietene. Când ea confirmase, el întrebase care era treaba cu mine, iar ea îi ceruse explicații. El ridicase din umeri și mormăise ceva cum că m-aș fi comportat ca o prințesă din basme, crescută de ființe ale pădurii.
Shadi i-a spus că eram o împărăteasă, crescută de doi spioni sexy.
A fost oribil, i-am spus. Traumatizant. Te rog, vino să ai grijă de mine ca să mă repun pe picioare.
Cât de curând, habibi, mi-a scris ea.
Plănuiam să scriu o mie cinci sute de cuvinte în ziua aceea. Nu am reușit decât patru sute, dar, privind partea bună a lucrurilor, am câștigat douăzeci și opt de jocuri consecutive de Spider Solitaire înainte să mă
opresc și să-mi prăjesc niște legume pentru cină. După ce am mâncat, am stat pe întuneric, cu masa de bucătărie pliabilă strânsă și cu un pahar cu vin roșu reflectându-se în ecranul aprins al laptopului meu. Nu aveam nevoie decât de o primă versiune proastă. Scrisesem cu zecile. Primele mele ciorne erau întotdeauna bune de aruncat la gunoi, scuipam cuvintele la foc automat, mai repede decât puteam tasta, apoi rescriam dureros de mult în lunile ce urmau.
Atunci de ce nu puteam să mă oblig să scriu cartea proastă?
Doamne, ce dor mi-era de zilele în care cuvintele îmi curgeau din degete. Când scriam despre acele finaluri fericite, acele săruturi pe ploaie și scene în care muzica creștea și cineva se lăsa într-un genunchi ca să
ceară în căsătorie pe altcineva erau cele mai fericite momente ale zilei
pentru mine.
Pe vremea aceea, iubirea adevărată părea a fi marele premiu, singurul lucru care putea abate furtuna, care să te salveze de viața searbădă și de frică, iar a scrie despre ea părea cel mai important cadou pe care îl puteam face omenirii.
Chiar dacă nu mai vedeam lumea chiar așa, îmi luasem o pauză de la fericire, tot trebuia să fie adevărat din când în când faptul că femeile cu inima frântă își găseau finalurile fericite, cu ploaia care cădea și muzica în creștere.
Computerul mi-a semnalat un e-mail, iar stomacul mi-a tresărit și nu s-a oprit până când nu am confirmat că nu era decât un răspuns de la Pete, cu adresa pentru clubul de lectură și un mesaj dintr-o singură
propoziție: Poți să-ți aduci băutura preferată sau doar pe tine :))).
Am zâmbit. Poate va ajunge în carte un soi de versiune a lui Pete.
— Ia fiecare zi pe rând, mi-am zis cu voce tare, am salvat documentul, mi-am luat paharul cu vin și m-am îndreptat spre ușa din spate.
Am vrut să ies pe verandă, dar mai mult decât atât am vrut să îl evit pe Gus Everett. Mi-am dus mâinile căuș la ochi ca să blochez reflecția în sticla ușii și am privit către veranda lui. Mai devreme, ieșise fum de pe coș, dar acum nu mai era nici urmă, iar veranda era abandonată.
Am glisat ușa și am pășit afară, briza răcoroasă fiind o ușurare după
căldura lipicioasă din casă. Lumea era împărțită în umbre de albastru și argintiu, foșnetul delicat al valurilor spărgându-se pe nisip, scos în evidență de liniștea din restul lumii.
O pală de vânt a suflat atunci prin vârfurile copacilor, făcându-mă
să tremur. Mi-am strâns halatul în jurul meu, mi-am stors paharul cu vin și m-am întors în casă.
La început, am crezut că strălucirea albastră care mi-a atras privirea venea de la laptopul meu, însă eu doar ce-l stinsesem pe al meu, iar lumina nici măcar nu răzbătea din casa mea. Strălucea dinspre ferestrele, de altfel întunecate, ale casei lui Everett, suficient de puternic cât să-i pot vedea conturul siluetei plimbându-se agitat dinaintea mesei. S-a oprit brusc și s-a aplecat să tasteze o clipă, după care și-a reluat mersul, trecându-și mâinile prin păr. A luat o sticlă de bere de pe masă și a tras o dușcă, apoi a continuat să măsoare camera cu pașii.
Recunoșteam coregrafia aceea cât se poate de bine. Putea să mă ia cu pirați îndrăgostiți și cu vârcolaci cât voia, dar, când venea vorba de scris, Augustus Everett se plimba prin bucătăria întunecată, inventând rahaturi la fel ca noi, ceilalți.
#
Casa lui Pete era o clădire roz în stil victorian de la marginea campusului facultății. Chiar și în urma furtunii-surpriză care măturase lacul în seara aceea, casa ei arăta la fel de drăguț precum una de păpuși.
