Să recunoaștem, fantezia aia a început să pună stăpânire pe mine cam pe la jumătatea sticlei de vin.

Și să recunoaștem, nu atitudinea pozitivă și tăria mea de caracter m-au scos din baie. Ci zgomotul pașilor și conversația care răzbăteau dinspre hol, Pete care a spus „O, ești sigură că nu poți rămâne?” pe o voce care suna mai degrabă a „Ce naiba, Sonya? De ce îi e frică fetei ăleia ciudate de tine?“ și pe Sonya care a răspuns „Nu, aș vrea să pot, dar am uitat complet de apelul de la muncă – șeful meu o să-mi trimită e-mailuri până când ajung în mașină și-mi pornesc bluetooth-ul“.

— Al naibii bluetooth! a făcut Pete.

— Chiar așa, am zis eu în sticla mea de vin.

Chardonnay-ul mi se urcase repede la cap. M-am gândit la cum îmi petrecusem ziua și mi-am recalculat mesele în încercarea de a înțelege de ce mă îmbătasem așa ușor. Singurul lucru de care eram sigură că îl mâncasem era un pumn de mini bezele pe care le înșfăcasem în drumul meu către atât de necesara pauză de pipi după ce intrasem până-n gât în scena dulcii revederi.

Eram praf.

Ușa din față era deschisă. Lumea își lua la revedere pe deasupra clipocitului ritmic al picăturilor de ploaie căzând pe veranda lui Pete și în

grădină. Iar eu eram încă închisă în baie.

Am pus sticla pe chiuvetă, m-am privit în oglindă îmbrăcată cum eram în pelerina tatei și am arătat cu degetul înspre ochii mei mici și căprui.

— Asta o să fie cea mai grea noapte din întreaga vara, mi-am șoptit.

Era o minciună, dar am înghițit-o. Mi-am netezit părul, mi-am așezat pelerina pe umeri, am ascuns sticla de vin în plasă și am ieșit înapoi în hol.

— Sonya a trebuit să plece, mi-a spus Pete pe o voce care suna mai degrabă a „Ce naiba, January?“

— Serios? am făcut eu. Păcat, deși suna mai degrabă a „Slăvit fie al naibii bluetooth!“

— Da, a răspuns Pete.

Am urmat-o înapoi în camera de zi, unde labradorii se rearanjaseră

printre doamne. Unul dintre câini se mutase în capătul îndepărtat al canapelei, Maggie ocupând locul proaspăt eliberat, în vreme ce al doilea se așezase pe fotoliu, aproape peste cel de-al treilea. Lauren ocupa unul dintre scaunele verzi cu spătar înalt, iar Pete mi-a făcut semn să mă așez lângă ea, alăturându-ni-se pe un al treilea. Pete s-a uitat la ceasul ei cu curele din piele.

— Ar trebui să ajungă din clipă în clipă. Probabil întârzie din cauza furtunii. O să începem curând.

— Super, am zis.

Încăperea se învârtea încă puțin cu mine. Abia dacă puteam privi înspre locul unde Sonya stătuse ghemuită pe canapea, minionă și drăguță, cu multitudinea ei de bucle albe, spre deosebire de mama mea cu păr drept și breton. Am profitat de ocazie să-mi scotocesc prin geantă

(atentă să nu scot la iveală sticla) după semnele de carte. Întotdeauna îmi plăcea să le împart la începutul unui eveniment, cât mă pregăteam de vorbitul în public. (Era vorbit în public dacă jumătate dintre participanți erau labradori dormind?)

Cineva a ciocănit la ușă, iar Pete a sărit în picioare. Știam că e prostesc să-mi fac griji, dar mi-a înghețat inima de teamă că Sonya s-ar fi putut răzgândi și ar fi decis să se întoarcă. O voce joasă s-a auzit însă

atunci din hol, iar Pete s-a întors, însoțită de un Augustus Everett ud și ciufulit. Acesta și-a trecut o mână prin părul grizonant, scuturându-l de

stropii de ploaie. Arăta de parcă doar ce se dăduse jos din pat și rătăcise până aici prin furtună, bând dintr-o pungă de hârtie. Nu că eu aș fi fost în măsură să-l judec în acel moment.

— Fetelor, a început Pete, bănuiesc că îl cunoașteți cu toatele pe singurul și unicul Augustus Everett?

Gus a salutat din cap și a făcut cu mâna. Zâmbea? E un cuvânt prea generos pentru ce făcea. Gura lui părea să ia în primire încăperea, aș fi zis mai degrabă, apoi ochii lui au dat de mine, iar colțurile gurii i s-au ridicat puțin mai mult. Mi-a făcut un semn din cap.

— January.

Mintea și-a pus în mișcare rotițele-i firave și unse cu vin, încercând să-mi dau seama ce anume mă deranja atât de mult în acele momente.

Desigur, îngâmfatul Gus Everett, pe de-o parte. Mai era și pelerina de ploaie, femeia de pe canapea și vinul din baie, pe de alta. Și...

Diferența dintre prezentările făcute de Pete.

Aceasta este January era modul în care un părinte băgăcios își forța copilul să se împrietenească cu un altul la grădiniță.

Singurul și unicul Augustus Everett era modul prin care prezentai un oaspete special la un club de lectură.

— Te rog, te rog, ia loc aici, lângă January, a spus Pete. Vrei ceva de băut?

O, Doamne, înțelesesem greșit! Nu fusesem invitată aici ca oaspete, ci ca un potențial membru al clubului!

Venisem la un club de lectură unde avea să se discute despre REVELAȚII.

— Vrei să bei ceva? a întrebat Pete, întorcându-se în bucătărie.

Gus a scanat paharele albastre din plastic din mâinile lui Lauren și a lui Maggie.

— Voi ce beți? a întrebat el peste umăr.

— Începem întotdeauna cu câte un cocktail White Russian, dar January a adus niște vin, dacă îți sună mai bine.

Nu-mi plăcea nici gândul de a începe noaptea cu un White Russian, nici de a-mi pescui rușinată sticlă de vin afară din plasă pentru Gus.

Îmi dădeam seama după rânjetul uriaș de pe fața lui Pete că nimic nu ar încânta-o mai mult.

Gus s-a aplecat în față, sprijinindu-și coatele pe coapse. Mâneca

stângă a tricoului lui s-a ridicat odată cu mișcarea, lăsând la iveală un mic tatuaj negru de pe dosul brațului său, un cerc răsucit, dar închis.

Banda lui Mobius, cred că se numea.

— Un White Russian sună numai bine, a răspuns Gus.

Firește.

Oamenilor le plăcea să-și închipuie autorul masculin preferat stând dinaintea unei mașini de scris cu un pahar de scotch dintre cele mai scumpe și cu o sete nesfârșită pentru cunoaștere. Nu aș fi fost surprinsă

dacă bărbatul ciufulit de lângă mine, același care glumise pe seama carierei mele, purta chiloți murdari, întorși pe dos, cu zilele săptămânii și trăia cu pufuleți.

Ar putea să-și facă apariția arătând ca secundul traficantului de iarbă din facultate (pentru când principalul e plecat în vacanță cu familia în Myrtle Beach) și ar fi luat mai în serios decât mine îmbrăcată în rochia mea strâmtă Michael Kors. Ar putea să mi se facă poze de autor de către editorul-șef de la săptămânalul Bloomberg Business, iar el să folosească

aparatul digital al mamei lui din 2002 și să-și facă o poză cu el încruntat pe verandă și tot ar fi luat mai în serios decât mine.

Ar putea la fel de bine să trimită o poză cu scula. I-ar tipări-o pe ultima copertă, chiar sub biografia de două rânduri pe care l-ar lăsa să le scoată. Cu cât mai scurt, cu atât mai sofisticat, ar fi zis Anya.