— Ce scrii mai exact, January Andrews?
M-am străduit din răsputeri să nu privesc înspre grămada de REVELAȚII care se ridică pe masa din spatele meu.
— Romane de dragoste, de cele mai multe ori.
Sprâncenele lui Gus s-au arcuit.
— Aha.
— Aha ce? am replicat eu, devenind deja defensivă.
— Doar aha, a spus, ridicând din umeri.
Eu mi-am încrucișat brațele la piept.
— Ăla a fost un „aha“ al naibii de atotștiutor.
S-a sprijinit de tejghea și și-a încrucișat și el brațele la piept, încruntând din sprâncene.
— Nu mi-a luat mult, a zis.
— Ce anume?
— Să te jignesc. O singură silabă. Aha. Foarte impresionant.
— Jignită? Asta nu e fața mea de jignită. Arăt așa fiindcă sunt obosită. Vecinul meu ciudat a ascultat toată noaptea la maximum melodia lui lacrimogenă.
El a dat din cap gânditor.
— Da, sunt sigur că din cauza „muzicii” nu mai puteai să mergi drept noaptea trecută. Și sper că nu de la „muzică” te simți prost azi. Dar hei, dacă ai impresia că ai putea avea o problemă cu „muzica”, nu e nici o rușine să ceri ajutor.
— Oricum, am zis eu, încercând să țin în frâu un nou val de roșeață,
nu mi-ai spus ce scrii tu, Everett. Sunt sigură că e ceva cu adevărat revoluționar și important. Foarte nou și original. Ca de exemplu povestea unui tip alb deziluzionat, care rătăcește prin lume, neînțeles și frigid.
El a scos un hohot de râs.
— Frigid? Spre deosebire de înclinațiile sexuale foarte abil gestionate ale genului tău? Spune-mi, despre ce-ți place mai mult să scrii: despre pirați îndrăgostiți sau despre vârcolaci îndrăgostiți?
— Ei bine, în cazul meu nu este atât despre mine, cât despre ce vor cititorii mei. Dar la tine? Cum e să scrii ficțiune de masturbare în grup în stilul lui Hemingway? Probabil îți știi toți cititorii după nume, nu?
— Adevărat, lista scriitorilor de la New Yorker nu este nici pe departe atât de lungă precum cea a fanilor celor Cincizeci de umbre ale lui Grey, dar până acum m-am descurcat.
— Care e secretul? Să ai forță în mâna dreaptă?
Pete a închis telefonul și a reintrat în cercul nostru, anulând oricare ar fi fost replica lui Gus.
— Care erau șansele, ai? a făcut ea, aplaudând vesel din palme. Doi scriitori publicați pe aceeași străduță din North Bear Shores! Pariu că voi doi o să pălăvrăgiți toată vara. Ți-am zis că orășelul ăsta e plin de artiști, nu ți-am zis eu, January? Cum îți place asta? a spus, râzând cu poftă. Nici n-am terminat bine vorba, că Everett a și intrat pe ușă! Se pare că
universul ține cu mine azi.
Țiuitul telefonului meu din buzunar m-a salvat de la a da un răspuns. Pentru prima dată, m-am grăbit să răspund, dornică să găsesc o cale de scăpare din această conversație. Speram să fie Shadi, însă pe ecran scria ANYA și am simțit cum mi se strânge stomacul.
Am ridicat privirea și am întâlnit ochii negri ai lui Gus care mă
priveau fix. Efectul era intimidant. Mi-am dres vocea, un automatism, și m-am uitat la Pete.
— Îmi pare rău, trebuie să răspund... Dar a fost o plăcere să te întâlnesc, Pete!
— Asemenea! m-a asigurat Pete, în timp ce eu dădeam înapoi prin labirintul de rafturi. Nu uita să-mi dai un e-mail!
— Așa fac! am promis și m-am grăbit spre ușă.
— Ne vedem acasă! a strigat Gus în urma mea, pe un ton prefăcut de
dulce.
Eu i-am răspuns Anyei și m-am strecurat afară.
Capitolul 5. Labradorii
— Jură-mi că poți face asta, January! spunea Anya în timp ce eu mă
îndepărtam cât mai mult de oraș. Dacă i-am promis o carte lui Sandy până la 1 septembrie, atunci va trebui să avem o carte până la 1 septembrie.
— Am scris cărți și în jumătate din timpul ăsta, am strigat eu pe deasupra vântului care intra vijelios pe geamurile mașinii.
— Știu că ai făcut-o, dar vorbim de manuscrisul ăsta. Vorbim anume de manuscrisul care până acum ți-a luat cincisprezece luni și încă nu e gata. Cât mai ai?
