Ațipise din nou după aceea și, când se trezise, la capătul patului se afla un bărbat care ținea un stetoscop la gât. Îi șoptea ceva tatălui ei, care era foarte palid și speriat.
Și-a coborât privirile spre patul ei și și-a închipuit-o pe mama sa stând lângă ea, mângâind-o pe păr, ținând-o de mână. Tare mult și-o dorea pe mama alături. Cum era posibil să îi fie atât de dor de o persoană
pe care nici nu o cunoscuse?
Tatăl ascunsese toate fotografiile mamei sale, dar găsise două în sertarul lui de jos, printre hainele mototolite. Într-una dintre ele, avea capul înclinat într-o parte și ochii mijiți, de parcă râdea atât de tare, că o durea burta. Ochii ei sclipeau atotștiutori și înțelepți; Nell și-a imaginat că spunea totul cu ei, fără să fie nevoie să vorbească. Părul îi era aranjat în onduleuri moi, lung și blond, pielea deschisă la culoare, cu pistrui pe nas.
La fel ca Nell. A stat așezată pe covor în camera tatălui ei, cu privirile pironite asupra fotografiei până ce i-au amorțit picioarele, apoi și-a întors atenția către a doua fotografie, în care erau mama și tatăl ei la nuntă, dansau împreună, cu obrajii atingându-li-se. Își trecuse degetul peste rochia lunga de nuntă a mamei sale, imaginându-și atingerea dantelei și
cum se mișca, cum mirosea mama ei. Nu-i plăcea să îl întrebe pe tata despre ea, dar pe Bobby îl întreba de câte ori avea ocazia. El avea șapte ani când murise mama și și-o amintea destul de bine, deși în ultimul timp se temea că amintirile începuseră să se șteargă; ca scenele dintr-un film care încep să se estompeze.
— Tata zâmbea mult când trăia mama, i-a spus el. Îmi amintesc că
râdea mai mult. Acasă era altfel, mai cald, mai primitor. Erau flori pe masă la cină și îmi amintesc că stăteam lângă foc în balansoar. Îmi cânta până adormeam. Îmi amintesc că spunea că speră să fii fată. Îmi amintesc cum i se mișca burta când erai în pântecul ei.
— Nu crezi că eu sunt vinovată, nu-i așa, Bobby? întrebase Nell.
— Pentru ce?
— Pentru că mama a murit născându-mă.
— Nu este vina ta, Nell. Nașterea de copii este o treabă periculoasă.
Toată lumea știe asta, a zis el, încercând să pară mai adult decât cei treisprezece ani ai săi.
Nell nu știa asta și se îndoia că Bobby o știa. Părea ceva ce spusese tatăl lor într-un moment când dorise să schimbe subiectul pentru că nu mai voia să răspundă la întrebări. Îl auzise o dată pe Bobby întrebând ce se întâmplase când murise mama lor, la care tata replicase așa: „S-a dus, fiule. Știu că este greu, dar trebuie să acceptăm ce s-a întâmplat”.
Doctorul Browne a început din nou să vorbească, readucând-o în prezent.
— Trebuie să fie internată, Alfred, are nevoie de o perfuzie. Nu este deloc bine.
— Mi-e frig, tată, a zis Nell, clănțănind din dinți atât de tare, că ai fi zis că o să-i cadă din gură.
— Păturile sunt ude, tată, de mult ce transpiră.
Bobby s-a aplecat peste ea, cu chipul încruntat de grijă.
— Nu vreau să mă duc la spital, a zis Nell.
Încerca să fie curajoasă, dar totul era înfricoșător și straniu.
— Nu-ți face griji, Nell, totul va fi în regulă. Îți schimbăm din nou cămașa de noapte și te vei simți mai bine, i-a zis tatăl ei.
— Ce a pățit? a întrebat Bobby.
— Tușește cu sânge, ar putea fi tuberculoză; o să facem niște analize, a răspuns doctorul, punând o mână pe umărul lui Bobby. Dacă se
adeverește, spitalul s-ar putea să o trimită la sanatoriul din Portsmouth, la tratament.
— A luat boala de la cireada de vite? a zis Bobby, aruncând o privire disperată spre tatăl lui.
Nell a privit spre micul grup de trupuri care discutau despre ea, uitându-se la ea cum tremură sub păturile ude.
— Despre ce vorbește, Alfred? a întrebat doctorul Browne.
Tatăl ei a clătinat din cap.
— Mi s-au îmbolnăvit vacile; veterinarul spune că este tuberculoză.
Am luat-o de la cireada fermei Hilton.
— Ești sigur? Are de gând să te despăgubească?
Alfie a pufnit.
— Nu, dimpotrivă. Încearcă să ne alunge. A vândut tot locul unui dezvoltator imobiliar și mai că ne sapă pământul sub picioare, dar n-o să
plecăm nicăieri. Wilfred Hilton mi-a dat mie casa asta.
— Wilfred Hilton, adică tatăl lui Richard?
— Exact. Richard a încercat mereu să ignore că ăsta e pământul meu; face parte din mine, din sângele meu. Și într-o zi Hiltonii vor trebui să
accepte acest lucru.
— Dar dacă nu reușești, dacă domnul Hilton te obligă să pleci înainte să mă întorc eu de la spital? a zis Nell, cu lacrimile curgându-i pe pernă.
— Nu plecam nicăieri, a zis tatăl ei. Peste cadavrul meu.
