— Categoric. Am ajuns să o cunosc destul de bine și nu ne va pune probleme. E foarte dornică să facă o carieră în domeniul ăsta. Și chiar dacă va face probleme, va fi cuvântul meu împotriva cuvântului ei.
Dosarul depus poartă semnătura ei, deci conținutul său cade în responsabilitatea ei. Va apărea ca incompetentă dacă va opune rezistență
și n-o să vrea asta.
Willow derulase conversația la început și o ascultase de mai multe ori, luând notițe, până ce nu a mai suportat să o audă. Timp de un an își dăduse osteneala ca proiectul să fie aprobat, folosindu-se de toate cunoștințele sale, interpretând convenabil toate regulile posibile, întâlnindu-se cu consilieri și localnici, ba chiar și cu părinții iubitului ei, fermecând pe oricine era nevoie, pentru ca dosarul să fie aprobat. În tot acest timp, a crezut că a câștigat respectul lui Mike, că luptă laolaltă și că
în sfârsit este luată în serios. Si totul era o minciună. Nu numai asta, dar îi foloseau numele ca să falsifice un dosar ce urma să fie depus, ceea ce era o încălcare a legilor de urbanism care îi putea atrage eliminarea din breaslă.
A lăsat jos telefonul și a scotocit prin geantă, scoțând o copie a evaluării teoretice, căreia, dacă era să te iei după cuvântul lui Mike, ea nu îi acordase întreaga atenție până acum.
S-a așezat și a citit documentul de douăsprezece pagini, asigurându-se că nu ratează nici un cuvânt. Apoi, când a întors ultima pagină, inima a început să îi bată tare. Era o fotografie a unei cutii metalice, cam de dimensiunea unei cutii mari pentru bijuterii, care purta numele „Bella” imprimat pe capac cu litere negre, aplecate, probabil prin gravare. Alături de ea, un carnețel, legat în piele de culoare maro. Sub fotografie era următorul text: Cutie din metal, carnet legat, circa 1945. Găsit în aprilie 1987 cu ajutorul detectorului de metale, sub salcia cea mare de pe câmpul de est, domeniul Tiselor, lângă vechea casă parohială. Cutia expusă la Muzeul din Brighton, carnetul păstrat la Fortăreață, șoseaua Lewes, Brighton.
Willow s-a lăsat pe spate în scaun.
— Bella, a zis ea cu voce tare.
Era sigură că acesta era numele străbunicii sale: Bella James. Știa că
familia locuise timp de câteva generații în casa parohială, dar așa cum se întâmpla cu orice altceva, tatăl ei o redusese la tăcere când îi pusese întrebări despre trecutul lui. Își amintea că odată căutase numele Bella James pe Google, dar nu găsise nimic și renunțase, căci nu avea nici un fir, și mai știa că tatăl ei ar dezavua încercările ei. Vederea cutiei i-a amintit deslușit de ce fusese de acord să intre în acest proiect la început: domeniul Tiselor făcea parte din istoria familiei ei și aici, în fața ochilor ei, se găsea probabil o bucată mare din puzzle.
Willow s-a așezat mai bine pe scaun și a încercat să gândească
rațional. Poate că era naivă înfuriindu-se așa; poate că era nevoie să
păcălești puțin sistemul ca să ți se aprobe un proiect de asemenea dimensiuni. Nu-i plăcea faptul că Mike o mințise, dar când spusese că o cunoștea destul de bine, de fapt habar nu avea cine era și ce motive o mânau. Asa că, dacă era să fie cinstită, și ea se făcea vinovată de lipsă de onestitate. Adevărul era că Mike nu știa cu cine se pune. Dacă se ajungea la asta, nu îi era teamă să îl înfrunte pe el și pe Leo și nu îi era teamă să își apere propriile interese. Trebuia să aibă mintea limpede, să-și păstreze luciditatea și să nu se mai comporte ca o victimă.
În mintea ei a început să se înfiripe un plan. Fortăreața din Brighton, unde era păstrat carnetul, era locul unde se țineau toate hărțile vechi ale zonei. Putea afla și singură dacă exista vreo dovadă a existenței unui cimitir în spatele casei parohiale. Apoi, înarmată cu această informație, avea să-i facă o vizită lui Dorothy la Căsuța Tiselor și să afle ce știe. Poate
că cimitirul este unul mic, numai câteva pietre vechi de câteva secole, iar rămășițele omenești s-au erodat de mult. Nu putea să îi înfrunte pe Mike și pe Leo înainte de a-și pune datele în ordine, dar știa că avea nevoie să
pună mâna pe cât mai multe informații înainte de ședința care urma să
aibă loc în mai puțin de douăzeci și patru de ore.
S-a ridicat să-și ia un pahar cu apă, astâmpărându-și răsuflarea grea, ca să-și învingă senzația de vomă. Nu mâncase nimic toată dimineața și era de-a dreptul epuizată. De cum se va termina totul, își va lua câteva zile libere, ca să plece, să doarmă și să se odihnească.
Telefonul a început să bâzâie, iar când a privit în jos a văzut un mesaj de la Charlie. Bună, iubito, vreau doar să văd ce faci. Ți-am simțit lipsa la prânz. Sper că te simți bine! Păreai obosită de dimineață. O nouă reușită. Te iubesc.
A scos un oftat de epuizare, și-a aruncat pantofii din picioare și a traversat podeaua cu parchet, spre dormitor. Trebuia să-și dea jos costumul pe care îl purtase la ședință și să se îmbrace în haine comode.
Când s-a așezat în fața mesei de toaletă ca să își îndepărteze machiajul, a privit la reflexia ei din oglindă. Semăna din ce în ce mai bine cu mama ei: fața în formă de inimă, buzele subțiri și părul lung, cenușiu, tuns cu breton ca să-i ascundă ridurile de stres, care în ultimele luni începuseră
să semene tot mai mult cu cele pe care le purtase mama ei pe chip toată
viața. Însă ochii erau ai tatălui ei – pătrunzători, cum spunea Charlie.
A privit în jur. Deținea apartamentul de numai un an, dar era deja locul ei preferat din toată lumea; refugiul ei. Charlie o ajutase mult.
Împreună zugrăviseră dormitorul și se îmbătaseră cu cidru ieftin în timp ce munceau; cumpăraseră patul de fier forjat de la un magazin cu antichități din North Laine (eșuând în încercarea de a-l scoate la un preț
mai mic); aleseseră și înrămaseră fotografii alb-negru din călătoriile lor prin lume, care acum se înșirau pe pereții holului. Își întinsese la maximum bugetul cumpărând apartamentul din vila victoriană
restaurată, aflată la marginea orășelului Hove, ceea ce însemnase că
fusese nevoită să facă renovările singură, la sfârșit de săptămână și după
orele de serviciu. Până acum nu reușise să se ocupe decât de dormitor și de parchetul care se întindea din bucătărie până în camera de zi. Ei și lui Charlie le luase mai bine de două luni să îl rascheteze, să îl întărească și să îl lustruiască, dar arăta minunat acum. Din bucătărie se ieșea într-un
balconaș care dădea spre o grădină comună, unde își petreceau serile de vară. Știa că Charlie ar fi preferat să-și ia o casă împreună, dar ea avea nevoie de propriul spațiu, de un loc unde să se poată ascunde și să nu trebuiască să zâmbească și să se prefacă mereu că totul merge bine.
S-a dezbrăcat și s-a îndreptat spre baia zugrăvită într-un verde-avocado, care încă nu intrase pe lista de renovări. A dat drumul dușului, așteptând să se încălzească apa. Simțea nevoia de a i se destăinui lui Charlie, dar el era genul care își face prea multe griji și exista pericolul de a o face să se simtă și mai rău. Iar cu tatăl ei nu putea vorbi, pentru că
nu îi spusese încă nimic despre faptul că lucra pentru familia Hilton –
trădarea supremă.
A închis ochii, imaginându-și chipul tatălui ei când avea să-i spună
ce făcuse. Cu cât se gândea mai mult, cu atât mai sigură era că trebuie să
înfrunte ceea ce făcuse de una singură; dansase cu diavolul apucându-se de proiectul ăsta, de ce o surprindea că se arsese?
A ieșit de sub duș și s-a uscat, și-a masat pielea obosită cu unt de cacao, apoi s-a îmbrăcat cu o pereche de jeanși și un hanorac moale. S-a așezat pe pat ca să-și usuce părul, iar după ce i-a răspuns lui Charlie la mesaj, și-a deschis laptopul. În timp ce cursorul rămăsese suspendat deasupra barei de căutare, i-a revenit în minte conversația avută cu mama lui Charlie. Nimeni nu mai vorbește despre Alice. Sărmana Vanessa, cred că trăiește un calvar neștiind ce s-a întâmplat cu fetița.
Neliniștită, a tastat cuvintele Hilton, Kingston, Lewes. Primul rezultat a fost un articol din Lewes Gazette, datat 7 ianuarie 1970: Marele mister nerezolvat al dispariției lui Alice Hilton. Sub titlu era o fotografie alb-negru a unei fetițe cu cârlionți și fundițe în păr, care zâmbea la ceva în depărtare.
Același portret care era expus în holul de la Conacul Tiselor, un portret care devenise sinonim cu dispariția lui Alice. Willow a citit mai departe: Într-o dimineață rece din ianuarie 1970, la o săptămână după
