Doctorul Browne și-a dres glasul.
— Voi trimite o ambulanță mai târziu în seara asta sau mâine-dimineață, după ce vorbesc la spital și mă gândesc la cea mai bună
variantă. Va trebui să îi facă radiografie la plămâni. Până atunci ține-o sub supraveghere și sună-mă imediat dacă se înrăutățește situația.
Alfie l-a condus pe doctor la ușă, apoi s-a îndreptat spre Bobby.
— Trebuie să dau de mâncare la vaci și vântul a dărâmat din nou gardul de la capătul câmpului. Poți să stai tu cu Nell?
— Sigur, dar te descurci singur?
— Este în regulă, Bobby. Pot să stau puțin singură, a zis Nell, căutând sub pernă ca să se asigure că încă avea cheia acolo.
— Ești sigură? a întrebat tatăl ei.
— Da, sunt obosită, cred că vreau să dorm un pic.
— Bine, ne întoarcem repede.
De cum s-a închis ușa dormitorului, Nell s-a ridicat în picioare atât de repede, că a simțit cum amețește. S-a oprit o clipă ca să tușească, dar emoția i-a dat puterea să se ridice din pat. Pe picioare nesigure, s-a apropiat de fereastră și a privit afară. Tatăl ei și Bobby se îndreptau către staul; aveau să fie plecați o vreme.
Dacă pleca la spital a doua zi de dimineață, trebuia să vadă camera.
Altă șansă s-ar putea să nu mai aibă. N-avea să intre, voia doar să arunce o privire.
Deodată s-a simțit mult mai bine, gândul aventurii care o aștepta o mâna de la spate. Voise să descopere camera împreună cu Alice, dar acum nu mai era timp. Avea să-i scrie din spital.
A înaintat încet de-a lungul palierului, cu pași nesiguri, până ce a ajuns la ultima treaptă, de unde îl văzuse ieșind pe tatăl ei în urmă cu câteva nopți. S-a uitat din nou pe geam, ca să se asigure că era lumină în staul, apoi s-a așezat, și-a trecut degetul peste buza treptei și a tras în sus.
Dar ea nu s-a urnit.
Poate era prea slăbită, a încercat din nou, apoi a pipăit cu degetele sub treaptă, până ce a găsit un mic zăvor ascuns în stânga față de gaura cheii. A tras și clic! Treapta a sărit.
Cu grijă, simțind că i se învârte capul, a săltat capacul spre altă lume.
Nu putea risca să intre direct în încăpere ca să nu i se facă rău, dar erau două trepte care coborau și a pășit pe prima dintre ele. A izbit-o mai întâi izul greu, de aer stătut și de igrasie, ca mirosul mobilei vechi. A strâmbat din nas și a luminat înăuntru, mișcând încet lanterna de jur împrejur.
Era un spațiu mic, în care abia încăpeau o saltea și un mic cufăr. La picioarele saltelei se afla o pătură. Întunericul o împiedica să vadă bine, dar pe peretele îndepărtat părea să fie o fereastră. I-au venit în minte cărămizile din sticlă de pe peretele exterior, despre care se întrebase mereu ce reprezintă și a zâmbit. Lângă pat era o carte, pe care a recunoscut-o ca aparținând tatălui ei, și o sticlă de whisky pe jumătate goală. Era evident că venea aici când era supărat și avea nevoie să se ascundă undeva.
În timp ce plimba lanterna în jur, a remarcat niște nume scrise pe perete: Clara, Sara, Megan. Cine erau fetele acestea și ce căutaseră aici?
A început să tușească din nou. Trebuia să se întoarcă în pat – dacă
leșina aici și se întorcea tatăl ei și o găsea zăcând la intrarea în camera sa secretă? Dar nu se putea opune curiozității, cufărul o atrăgea spre el. Ce se afla în el?
Încercând să discearnă sunete de voci, a inspirat adânc, apoi s-a lăsat mai jos pe ultima treaptă. Deși locul era mic, nu îi dădea o senzație de claustrofobie; era mai degrabă ca un ascunziș, ca în căsuța din copac a lui Alice. S-a târât peste saltea până a ajuns la cufăr, apoi l-a deschis cu grijă, iar inima îi bătea și mai repede. Cât a putut de iute, a ridicat capacul și s-a uitat înăuntru.
În cea mai mare parte era plin de reviste și ziare vechi, dar când a luminat cu lanterna înăuntru, ceva aflat într-un colț i-a atras privirea: un carnet legat în piele. S-a întins și l-a tras afară, apoi l-a deschis la prima pagină. „Tessa James, Note despre paciente”, a citit ea încet, trecându-și degetele peste cuvinte. Scrisul era înclinat și dificil de citit pentru ea, dar din textul care semăna cu niște păianjeni care aleargă peste pagină, a reușit să descifreze câteva cuvinte: naștere, prunc blocat. Și un rând întreg: Nu am putut face nimic.
Nell nu știa ce să creadă. Înțelegea că avea legătură cu bebelușii – din două în două cuvinte apărea „prunc” – dar nu știa de ce ar exista un întreg carnet despre ei. A dat mai departe, fiecare nouă pagină altă
înregistrare – martie, aprilie, mai, și tot așa, în 1942, 1943, 1944 – și alte cuvinte pe care nu le înțelegea: expulzie, depresie postpartum, prezentație pelviană, rotirea fătului.
Deodată, a auzit voci la parter și ușa trântindu-se. Erau înăuntru, își scoteau ghetele. A pus carnetul la loc în cufăr și a țâșnit spre ieșire. Când a ieșit, Snowy o aștepta la intrarea în camera secretă. A lăsat capacul în jos și l-a apăsat până ce s-a închis cu un mic zgomot, apoi a ridicat cățelul în brațe și a traversat palierul în vârful picioarelor. Îl auzea pe tatăl ei vorbind la telefon jos. Îi vâjâia capul acum și simțea că este pe cale să
leșine.
— Bine, domnule doctor, înțeleg. Îi pregătim un bagaj acum.
Când a urcat în pat, a început din nou să tușească, ajunsă din urmă
de oboseala aventurii ei. A strâns-o în brațe pe Snowy, care a lins-o pe față, începând să se îngrijoreze la ideea că nu va mai fi aici, ca să aibă
grijă de el.
Bobby și tatăl ei au apărut în pragul ușii.
— Era doctorul la telefon, micuțo, a zis tatăl ei, ridicând-o în brațe.
Ți-au găsit un pat la spitalul din Brighton pentru seara asta.
Bobby a învelit-o cu o pătură, iar tatăl ei a dus-o în brațe pe scări, cu treptele scârțâindu-le sub pași. Când au ajuns la intrare, s-a oprit brusc, iar Nell a văzut că pe chip avea o expresie îngrijorată.
— Bună, Alice, a zis el.
Nell a întors capul care îi zvâcnea și a văzut-o pe prietena ei stând în prag, cu ochii plini de lacrimi. Alice arăta frumoasă ca întotdeauna, în paltonașul ei roșu elegant, cu funde roșii în păr.
— Am venit să văd cum se simte Nell, a zis ea încet.
