— Să aprind focul? a întrebat el.

Bella s-a uitat spre cenușa rămasă în grătar, era focul aprins probabil de mama ei, ultima dată când se aflase aici. Privirile i-au căzut pe coșul din răchită plin cu lemne și ziare și și-a imaginat-o pe mama ei aducând lemnele din magazie și despicând surcele. Construindu-l cu atenție și dragoste, răsucind hârtia ca să-l aprindă.

— Da, aprinde-l, Alfie, dar mai întâi trebuie să mănânci ceva.

I-a zâmbit în timp ce el se zorea să construiască un foc și căuta chibrituri.

— E în regulă, mamă, am ieșit pe furiș afară în fiecare noapte și am luat de mâncare din cămară. Așa am reușit să stau ascuns atât de mult timp. Știam când vine cineva pentru că se vedeau farurile prin cărămizile de sticlă din perete.

— Ești un băiat deștept, Alfie, bravo!

Durerea începea să o sfâșie din nou; a privit către mormanul de pături însângerate, sperând că Alfie n-o să le vadă.

Băiatul s-a aplecat și a aprins ziarul, iar focul a prins viață. Camera mohorâtă s-a umplut pe loc de o lucire caldă pe măsură ce el sufla ușor în flacără, așa cum o văzuse pe bunica făcând.

— Unde este Baba? a întrebat el. I s-a întâmplat ceva? A luat-o poliția.

— Încă n-am văzut-o, dar am de gând să mă duc mâine, a zis Bella, simțindu-se tot mai slăbită.

— Mamă, îți aduc ceva de mâncare, a zis Alfie, trăgând o pătură

peste ea.

— Nu, Alfie, mi-e bine. Vino și stai aici; vreau să fiu lângă tine.

A întins o mână pe care Alfie a apucat-o, stând ghemuit și îmbrățișându-i picioarele.

Ea a început să-i mângâie părul, pe când focul trosnea încălzindu-i pe amândoi.

Era atât de obosită, că abia își mai ținea ochii deschiși.

— Mamă, pot veni cu tine să o văd pe Baba? a întrebat Alfie încet.

— Da, sigur. Nu te mai las singur.

— Baba a lăsat agenda ei în cameră cu mine. Am citit un pic, dar nu am înțeles mare lucru.

Alfie a căscat răsunător.

— Pot s-o văd? a zis Bella.

Băiețelul s-a ridicat și a urcat treptele în fugă, apoi, o clipă mai târziu, a reapărut.

— Uite, a zis el, întinzându-i-o.

Era o agendă legată în piele, cu o panglică la mijloc, iar Bella a recunoscut-o imediat. Era carnetul cu numele pacientelor mamei sale, pe care îl lua cu ea oriunde se ducea și pe care cu siguranță nu voia să pună

mâna poliția. I-au dat lacrimile, de parcă ar fi strâns între degete mâna mamei sale.

Alfie a mai pus pe foc un lemn, care a sfârâit și a pocnit. Bella a pus carnetul pe masa de lângă ea și a privit spre fiul ei, care se întinsese, punându-i capul în poală. Și-a trecut mâinile prin părul lui negru, în timp ce lacrimile îi curgeau pe față. Durerea din abdomen se domolea acum, iar corpul începea să i se relaxeze; era acasă, iar Alfie era în siguranță.

În timp ce focul pâlpâia și ea începea să ațipească, i-a venit în minte amintirea nopții în care se născuse Alfie. Chipul concentrat al mamei sale, ochii ei albaștri zâmbitori, părul des care îi cădea peste fața sărutată

de razele soarelui, încurajând-o, spunându-i să respire. Focul a pocnit ușor din colțul camerei, iar gândul ei s-a îndreptat spre Eli, neștiind dacă

era mort sau viu, speriat sau liniștit, dacă lupta sau fusese capturat. O

covârșea durerea înfiorătoare, dar știa că este în mâinile bune ale Tessei James, cea mai bună moașă care se născuse vreodată pe pământ – așa cum era de părere oricare mamă din clasa muncitoare din Lewes.

Un fel de euforie o cuprinsese în ultimele clipe ale travaliului, iar durerea nu mai conta. Încă o contracție și Alfie a ieșit. Un copil mic, iar nașterea a fost atât de rapidă în cele din urmă, că mama ei nu a avut timp decât să prindă copilul. L-au privit amândouă uluite, iar băiețelul stătea întins pe cearșaf și le privea ca și cum le-ar fi spus „Am venit! Agitați-vă

în jurul meu!” Tessa i-a curățat căile aeriene, i-a legat cordonul ombilical și l-a tăiat, apoi a pus bebelușul în brațele mamei. Asa cum făcuse cu sute

de alte femei. Mama ei avea mâini vindecătoare și atâtea cunoștințe despre sarcină și naștere, încât pierduse numai câțiva copii în toată viata ei, dar salvase sute.

Iar acum, drept mulțumire pentru treizeci de ani de muncă – în cea mai mare parte neplătită – era târâtă în fața unui juriu, acuzată de crimă.

În poala ei, Alfie a început să sforăie ușurel. Bella era copleșită de fericire că îl regăsise, dar tânjea după dragostea mamei sale; ducea dorul ceaiului și al pâinii cu miere pe care i le pregătise după ce i-l pusese pe Alfie în brațe, în noaptea în care se născuse. În timp ce îl strângea în brațe extaziată, dorindu-și ca Eli să se afle acolo, să își cunoască frumosul fiu, o privise pe mama ei aflată în bucătărie, o femeie cu aproape treizeci de ani mai în vârstă decât ea, care stătuse trează toată noaptea pentru a-i aduce pe lume copilul, dar era încă plină de energie, așa cum era de fiecare dată

când ajuta la aducerea pe lume a unui copil sănătos. Fluierând o melodie voioasă, pe care o inventase pentru a sărbători ocazia.

Cu toată epuizarea care o stăpânea, Bellei i-a fost greu să adoarmă. O

bântuia imaginea mamei sale într-o celulă undeva, fără îndoială suferind de frig, de foame și de supărare, torturată de gândul la ceea ce urma.

Bella nu aflase încă detaliile cazului, dar știa că mama ei era un țap ispășitor. Moartea lui Evelyn Hilton era o catastrofă pe cale să se producă

încă din urmă cu zece ani și știa că avea o legătură cu doctorul Jenkins.