Tare i-ar mai fi plăcut să îl întrebe, dar nu putea, pentru că și-ar fi dat seama că știe de camera secretă. Dar situația era chiar mai bună, avea o cheie pe care nu o mai avea nimeni, așa că putea să îl încuie pe Snowy acolo în timpul zilei, fără ca tatăl ei să afle.
Temându-se să nu fie descoperită, s-a dus tiptil înapoi în camera ei și a rămas cu ochii pironiți în tavan, căci nerăbdarea și tusea au ținut-o trează până când într-un final s-a făcut dimineață, iar tatăl ei l-a strigat pe Bobby să meargă și să mulgă vacile.
Când a coborât la parter, cu ochii împăienjeniți de oboseală, terciul era pe masă, iar focul pârâia în colț, dar nu avea poftă de mâncare. Tusea, care se înrăutățise peste noapte, abia o lăsa să răsufle.
— Nu te simți bine, Nell? a zis Bobby, turnându-i un pahar de apă
pe care l-a băut recunoscătoare.
Totul părea normal, dar chipul tatălui ei era trist, cu cearcăne negre sub ochi. Stătea tăcut și nu se auzea bombănitul lui dintotdeauna, ceea ce era îngrijorător. S-a gândit la noaptea care trecuse. Nu îl auzise niciodată
plângând, deși uneori îl surprindea uitându-se lung pe geam, la finalul zilei, zicându-și încet: „Mama voastră iubea apusurile acestea”.
— Trebuie să aruncăm din nou tot laptele, băiete. Alte două juninci sunt bolnave, iar cea gestantă a pierdut vițelul azi-noapte.
— Bine, tată, a zis Bobby, știind că nu este bine să pună mai multe întrebări. A spus ceva veterinarul?
— Da, mi-a cerut două coroane ca să îmi spună că au tuberculoză, ceea ce știu și singur. A luat probe de sânge și o să facă analize. Dar nu cred că ar fi bine să bem laptele. Nu este sigur. Am luat boala de la ferma Hilton.
— Sunt sigur că nu a fost intenționat, a zis Bobby, iar Alfie i-a aruncat o privire aspră.
Tati și Bobby se ceartă mult în ultimul timp, și-a zis Nell în gând, silindu-se să înghită terciul. Orice făcea Bobby era criticat, indiferent cât de mult muncea, iar Nell știa că motivul era că îl ajuta pe tatăl lui Alice foarte des. Bobby spunea că întotdeauna are grijă să își termine mai întâi propriile treburi, iar Richard îl plătește pentru munca lui. Alfie folosea o
parte din bani pentru a cumpăra alimente, dar Nell știa că Bobby punea restul deoparte, în pușculița lui. De multe ori o lăsa să vină cu el la Ferma Tiselor, ca să se întâlnească cu Alice, iar la întoarcere tata se uita urât la ei.
— Trebuie să fim uniți, Bobby, tu habar n-ai de ce este în stare familia asta, îi zicea trântind lucrurile prin bucătărie.
În dimineața aceea, Nell s-a uitat peste scrisorile de pe masă și a văzut un plic pe care era scris cu litere mari, roșii, ORDIN DE
EVACUARE. Bobby a văzut-o unde se uită și a dus un deget la buze.
— Tată, ce înseamnă evacuare? a întrebat ea, începând din nou să
tușească.
— Nell!
Bobby a ridicat ochii spre cer, s-a ridicat și a pus bolul din care mâncase în chiuvetă.
— Richard Hilton încearcă să ne facă să ne părăsim casa, dar tatăl lui, Wilfred – bunicul meu –, a vrut să fie casa noastră. Așa că nu ne poate evacua. Am vorbit cu un avocat și el spune că avem un caz solid. Nu trebuie să-ți faci griji, Nell, nu vom pleca nicăieri. Singurul mod în care voi pleca de aici este într-un coșciug, a zis Alfie trăgându-și cizmele în picioare. Familia lor nu ne vrea binele. Richard Hilton nu cunoaște semnificația cuvântului loialitate.
— Nu este adevărat. Alice face parte din familia Hilton și ea este cea mai bună prietenă a mea. Și vom fi toată viața cele mai bune prietene.
— Da, vezi tu, cred că nu ar trebui să vă mai vedeți atât de des.
Având în vedere situația de față.
Nell l-a privit îngrozită și apoi a izbucnit în plâns.
— Bine jucat, tată, a zis Bobby când Nell a deschis ușa din spate și s-a repezit spre hambar, dar tusea a oprit-o când a ajuns la ușa sa cea grea.
O auzea pe Molly înăuntru, zgrepțănând frenetică ca să fie lăsată
afară și a fost nevoie de toată forța ei ca să urnească ușa din loc, și în clipa aceea câinele a zbughit-o printre picioarele ei. A durat ceva până a găsit-o pe Snowy, dar într-un final a văzut-o ascunsă între doi baloti de fân.
Frații și surorile ei nu se vedeau niciunde; și-a zis că Molly îi mutase în altă parte. Bobby îi spusese că uneori animalele fac asta cu puii lor, ca să
îi apere. Dar sărmana Snowy fusese lăsată în urmă și tremura necontrolat.
Amintirea stării în care o găsise pe Snowy făcea să i se rupă inima de milă acum, în timp ce Bobby o trăgea după el spre școală. Ridicase cățelușa suferindă de jos și îi dăduse niște pește rămas de la cină și niște smântână. Nu o putea lăsa singura în hambar, pur și simplu nu putea.
— Nell James, ce duci acolo, în geantă?
Bobby se oprise brusc și se uita îngrozit la ghiozdanul ei.
— Te rog, Bobby, nu mă spune.
În stilul ei dramatic, fetița a căzut în genunchi și și-a împreunat mâinile, ca și cum ar fi implorat să îi fie cruțată viața. Cu multă grijă, Bobby a ridicat clapa ghiozdanului și s-a uitat înăuntru, unde a văzut doi ochi de un albastru ca gheața și o față albă, îmblănită, care îl privea fix.
— Sfinte Iisuse, Nell! Nu poți lua câinele cu tine la școală, a exclamat el.
— Dar dacă nu o iau, o să moară de frig.
Lacrimi mari au început să se adune în ochii lui Nell și a început să
tușească din nou.
În urma lor, Molly urla, zgâriind cu frenezie ușa cotețului de găini.
