— Bună, scuze că vă deranjez, a zis Willow cu un zâmbet larg.
— Nu-i nici un deranj, Willow, ne bucurăm să te vedem, a zis Leo, sărind în picioare. Te-ai descurcat de minune în dimineața aceasta, bravo.
Documentele sunt semnate cu cei de la Blakers; simt că am ajuns la final!
— Abia aștept să mergem la o cină festivă după ce se va sfârși totul mâine, a zis ea, plimbându-și privirile de la Leo la Mike.
Pe birou erau cutii de pizza și doze de coca-cola, iar ea a făcut un pas
în față și a strecurat telefonul sub una din cutiile deschise.
Leo a încuviințat din cap și și-a dres glasul.
— Din păcate, cred că va trebui să plecăm foarte repede după
ședința de mâine, a zis el, dar ne vom întoarce să vedem cum merge treaba și atunci te invităm la o cină festivă, Willow, nu-i așa, Mike?
Mike a încuviințat din cap, cu chipul lipsit de expresie, în timp ce Leo a râs nervos. Willow simțea o piatră în stomac, văzând schimbarea de atitudine a celor doi. Fusese izgonită, toata camaraderia ultimului an topindu-se în aer. A încercat să își suprime panica crescândă.
— Cred că totul a mers foarte bine. Toată lumea pare să fie de acord, acum, că planurile sunt finalizate, a zis ea, uitându-se spre Mike, care și-a ferit privirile. Oricum, nu vă țin. Mă întrebam doar dacă ați vrea un ceai, că vreau să fac unul pentru mine.
Le-a aruncat un zâmbet inocent.
— Aș fi în stare de crimă pentru o ceașcă, mulțumesc, Willow, a zis Leo.
Mike a mijit din ochi.
— Nu, mulțumesc, a zis el scurt. Nu mai stăm mult.
— Bine, un ceai atunci.
I-a aruncat un zâmbet lui Leo înainte de a se întoarce și a ieși din cameră, lăsând telefonul care înregistra pe biroul lui Mike când a închis ușa în urma ei.
8.
NELL
Decembrie 1969
— Nell, o să pierdem autobuzul! a zis Bobby, luând-o de mână și trăgând-o după el. O auzeau pe Molly lătrând lângă cotețul găinilor. Ce-a pățit câinele ăla? Latră de câteva ore.
— Mă doare rău burtica, Bobby.
— Haide, Nell, nu ai decât o răceală, a zis Bobby, iar respirația i se ridica în norișori înghețați în timp ce pământul acoperit cu zăpadă
scârțâia sub picioarele lui. Dacă pierdem autobuzul din nou, voi fi pedepsit să rămân la școală până târziu.
Nell a căscat lung. Îi luase o grămadă de timp să adoarmă pentru că
tusea i se înrăutățea, apoi cocoșul Christopher o trezise în zori și auzise un sunet ciudat venind de undeva, din casă. Ascultând sunetul înăbușit și încercând să își dea seama ce putea fi, s-a întors și l-a văzut pe Bobby care dormea liniștit în patul lui, acoperit de pături care se ridicau și coborau în timp ce respira, o imagine care avea întotdeauna un efect liniștitor asupra ei. Încetișor, dăduse într-o parte păturile și coborâse din pat cu grijă, strângând la piept ursulețul și încercând să găsească sursa zgomotului care devenea tot mai puternic. Înaintând cu atenție pe palierul cu podele din lemn care scârțâiau și încercând să nu tușească, a văzut că tatăl ei nu se afla în camera lui. Patul lui era făcut, dar afară era încă întuneric, și nu îl trezise pe Bobby pentru muls, așa că nu putea fi încă dimineață.
Oare nu se întorsese acasă seara trecută? S-a oprit, ascultând atentă
zgomotul și dându-și seama într-un târziu că era un plânset. Intuiția îi spunea să nu îl strige pe tatăl ei. Dacă el era, nu voia să se simtă stânjenit.
Dar trebuia să afle unde era și dacă pățise ceva grav.
A rămas neclintită ascultând și l-a auzit cum s-a mișcat, apoi s-a oprit din plâns și a tușit, dregându-și glasul. Sunetele veneau de aproape, parcă ar fi putut întinde mâna să îl atingă, dar nu se vedea niciunde. A strâns ursulețul bine la piept și a simțit o fierbințeală, în ciuda nopții friguroase. Pielea i s-a înfiorat de o senzație sinistră când s-a gândit că
s-ar putea să fie o stafie în pereți sau poate că totul era în imaginația ei.
Poate nu era el; poate că el era la cârciumă, iar ce auzea ea era un animal sălbatic care plângea afară, lângă fereastră. A mers până la capătul palierului, dar când a privit în josul scărilor, toate luminile erau stinse și nu se vedea nici un semn de viață. S-a întins pe jos și și-a lipit urechea de scândurile din podea. Acum îl auzea mai clar; fredona un cântecel pe care îl fluiera uneori când mulgea vacile. El era, asta era limpede, dar parcă se făcuse deodată invizibil. A rămas încremenită de frică, iar în urechi îi vâjâia zgomotul propriei respirații.
Deodată, a auzit un scârțâit și prima treaptă a început să se miște. A sărit în picioare și a dat fuga înapoi în camera ei, închizând ușa astfel încât să nu mai rămână decât o crăpătură îngustă, prin care să poată
spiona. Apoi a văzut, înțepenită de uimire, cum prima treaptă s-a ridicat ca un chepeng și de sub ea a ieșit tatăl ei. Și-a dat seama că plânsese.
Încet, a coborât treapta la loc, apoi a intrat în dormitorul lui și a închis ușa. Nell s-a strecurat înapoi în pat, simțind cum inima îi bate mai tare și capul îi vuiește de emoție. O cameră ascunsă sub scări, despre care nu știuse nimic în tot timpul acesta, de când locuia în casa parohială. S-a uitat spre Bobby, care dormea încă. Oare el știa? Sau tatăl lor păstrase secretul față de amândoi? Ce se afla acolo? Ce rost avea? Și lucrul cel mai încurajator dintre toate: oare va putea ține cățelușul acolo în timpul zilei, când era la școală? Este adevărat că ar putea lătra, dar odată ce tata pleca la fermă, rareori se mai întorcea în casă. Abia aștepta să îi spună totul lui Alice, în autobuzul de școală. Avea să fie secretul lor. Puteau organiza un club secret acolo. Nimeni n-avea să știe. Abia aștepta să intre acolo și să
se uite bine în jur.
Nell a început să tușească din nou, ghemuită în spatele ușii, știind că
nu va putea dormi, așteptând să audă sforăiturile tatălui ei, care au venit într-un târziu, înainte de a merge tiptil până la prima treaptă, unde a rămas cu privirile lipite de ea de parcă ar fi fost o poartă către o lume magică. Încetișor, și-a trecut un deget peste marginea treptei și a descoperit la capătul ei ceva ce părea a fi o muchie metalică. A coborât în grabă două trepte și și-a întins gâtul în lumina lunii până ce a văzut o mică gaură pentru cheie, iar în lemnul din dreptul ei era scobită silueta unei mici sălcii, la fel ca cea de pe cheia ei. Oare aici se potrivea cheia Bellei? A dat fuga în dormitor și a ridicat salteaua cu multă grijă, să nu o audă Bobby, a luat cutia, a băgat cheia în broască încet, a întors-o și a
auzit un declic. Apoi a întors-o înapoi și din nou clic! Sunetul s-a răspândit ca un ecou în casa parohială și inima i-a tresărit de spaimă.
Oare tatăl ei știa că exista o cheie? Poate știa cine este această Bella.
