— Mi-ar face mare plăcere, de cum va fi aprobată propunerea. Este foarte amabil din partea voastră și vă mulțumesc că ați venit. Vă
mulțumesc pentru tot ajutorul.
Willow a simtit cum îi revine starea de neliniște de cum a rostit cuvintele. Avea o senzație de groază că lucrurile nu erau așa cum păreau.
Părinții lui Charlie jucaseră un rol esențial în atragerea susținerii din partea comunității locale din Kingston. Știau oare despre acest cimitir?
Știa toată lumea, în afară de ea? Cum de nu spusese Leo nimic despre el?
— Dorothy a spus că i-a făcut plăcere să stea de vorbă cu tine, a zis Lydia. Toată lumea este de părere că ai reprezentat comunitatea într-o manieră minunată.
— O cunoașteți? a întrebat Willow, încercând să ignore emoția pe care o simțea în stomac.
— Desigur, a locuit în Kinston toată viața, în șirul de căsuțe de la capătul aleii de acces a familiei Hilton, a întrerupt-o tatăl lui Charlie pe soția lui, așa cum avea obiceiul.
Willow nu avusese ocazia de a o cunoaște mai bine pe Lydia, căci John era un personaj impunător, care avea tendința de a domina discuțiile. Dar judecând după felul în care îi vorbea – nu aspru, dar pe un ton cumva superior – și după felul în care ea îl accepta, Willow bănuia că
Lydia era o femeie care se lăsase dominată toată viata de soțul ei.
— Zicea că ea și soțul ei au lucrat amândoi pentru familia Hilton.
Stiti cumva cu ce se ocupau? a întrebat Willow.
— Cred că Dorothy era bona copiilor – înainte de dispariția lui Alice, desigur, a zis Lydia, părând deodată copleșită de mâhnire. Nimeni nu mai vorbește despre Alice. Cred că Leo a fost o stâncă în furtună pentru mama lui. Sărmana Vanessa, cred că trăiește un calvar neștiind ce s-a întâmplat cu fetița.
— Da, bine, Lydia, nu are nici un rost să fim morbizi. Willow nu a întrebat asta.
John a clătinat din cap, aparent stânjenit.
— Ai dreptate, Lydia, trebuie să fie îngrozitor, a spus Willow, zâmbindu-i încurajator.
Lydia s-a înroșit la față și și-a coborât privirile spre mâinile ei. Era o femeie atrăgătoare și spumoasă când nu se afla în cameră soțul ei și putea vorbi liberă. Dintr-un motiv de neînțeles, Willow nu o considerase o sursă de informații despre familia Hilton, dar era la mintea cocoșului că
știa multe despre ei. Supărarea evidentă a lui Helen nu îi dădea pace și ar fi vrut să îi mai pună câteva întrebări Lydiei, dar era conștientă că o așteaptă Kellie.
— Am observat că Helen, soția lui Leo, a plecat pe neașteptate, a zis ea, încercând să nu pară foarte interesată.
Lydia i-a aruncat o privire soțului ei, apoi s-a uitat din nou spre Willow.
— Cred că a fost o situație destul de jenantă pentru ea și Dorothy.
Cred că nu s-au mai văzut de ceva vreme. Este foarte trist, dar sărmanul Leo pare să facă față cu bine situației. Bănuiesc că are multe pe cap, nevoit să se ocupe de fermă și de dezvoltarea imobiliară și de suferința mamei sale, cât și de problemele lui Helen, a zis ea cu un oftat. Ce om agreabil!
Willow s-a încruntat.
— Așadar, supărarea lui Helen avea legătură cu Dorothy?
— Da, Helen este fiica adoptivă a lui Dorothy, dar s-au înstrăinat una de alta, cred. Este foarte complicat.
Willow a simtit că inima îi bate mai tare aflând această informație, la care a încercat să nu reacționeze în nici un fel.
— Așa cum sunt lucrurile într-o familie, a zis ea, încuviințând din
cap când Charlie și părinții lui au schimbat priviri.
Și-i imagina pe Lydia și John vorbind despre ea, încercând să îi deslușească trecutul, îngrijorați că fiul lor se îndrăgostise de o fată a cărei familie nu o cunoscuseră, despre care știu atât de puține lucruri.
Kellie a claxonat deodată nervoasă, iar Willow a întors capul spre ea și a făcut un semn din mână, în semn de scuze.
— Trebuie să plec. Vă mulțumesc din nou pentru că ați venit. S-a aplecat să îl sărute pe Charlie. Te sun mai târziu. Poftă bună!
Willow s-a întors și a alergat spre mașina lui Kellie, aruncându-se pe locul pasagerului în timp ce Kellie ambala motorul.
— Iartă-mă că te-am ținut, a zis ea, fixând centura de siguranță în timp ce părăseau parcarea în scârțâit de roți și evitau la limită un cuplu de bătrâni ce plecau de la întâlnire.
— Totul este în ordine? a întrebat Kellie, străbătând străduțele de tară din Kingston ceva mai repede decât i-ar fi plăcut lui Willow.
A auzit ceva răsturnându-se în portbagaj și a tresărit.
— Cred că părinții prietenului meu au fost puțin dezamăgiți că nu m-am putut duce cu ei la masă, a zis ea.
— De câtă vreme sunteți împreună?
— De vreo trei ani. De fapt mi-a cerut mâna când am fost la Barcelona, a zis Willow, simplu.
— Ce?! De ce nu ai spus nimic?
Kellie o privea cu ochi holbați.
