— Du-o înăuntru, Bobby, eu chem doctorul, a zis Alfie când a ajuns lângă ei, cu hainele picurând de apă.

— Totul va fi bine, Nell, a zis Bobby, cu o privire tulburată de spaimă, când a ridicat-o în brațe și l-a urmat pe tatăl lui în casă.

9.

BELLA

Ianuarie 1945

— Mamă, tu ești?

Vocea lui Alfie nu era decât o șoaptă când ochii lui albaștri au sclipit spre ea din întunericul camerei secrete de la vechea casă parohială.

— Alfie! Da, eu sunt. Iartă-mă, dragul meu. Îmi pare atât de rău!

A întins brațele spre fiul ei, care s-a ridicat nesigur în picioare.

Strângea ceva la piept, un caiet, care a căzut pc podea când a ieșit de sub scară.

O durere puternică i-a tăiat respirația Bellei când băiatul a căzut peste ea și a început să plângă cu hohote. Afundându-și fața în gâtul lui, a încercat să respire între accesele de durere și să nu strige.

— Îmi pare rău, dragul meu. Îmi pare rău că a durat atât de mult, a zis ea lipsită de suflare, tremurând incontrolabil de frig și agățându-se de el.

— Am crezut că nu mai vii. M-au strigat pe nume, încercând să mă

facă să ies, a zis Alfie, privind-o cu ochi în care sclipeau lacrimile.

— Cine? Cine a fost aici? a întrebat Bella, îmbrătisându-l tare când i s-a urcat în poală.

— Poliția și domnul Hilton. A venit în fiecare noapte, dar i-am văzut lanterna.

Alfie a ridicat capul spre ea și lacrimile îi șiroiau pe față.

— Am crezut că nu mai vii. N-am știut ce să fac.

— Ai făcut foarte bine, dragul meu. Sunt foarte mândră de tine. Ți-e foame? Trebuie să fii hămesit.

Când s-a ridicat, a simțit un alt val de durere. S-a oprit și s-a aplecat în față.

— Ce este, mama, ți-e rău?

S-a uitat la ea cu ochii mari.

— Nu-i nimic, Alfie. Trebuie să aprindem focul. E foarte frig aici.

A respirat adânc, iar valul de durere a trecut.

— N-o să ne vadă? a zis Alfie temător.

— Nu contează dacă ne văd. Acum sunt aici. Nu te pot lua de lângă

mine, nu au voie.

Copilul și-a aruncat din nou brațele în jurul ei.

— Mamă, vino și stai jos, a zis el, ajutând-o să coboare scările spre balansoarul de lângă șemineu.

Recunoscătoare că se poate odihni, s-a lăsat pe scaun, iar Alfie a îngenuncheat lângă ea și a apucat-o de mână.

— Să aprind focul? a întrebat el.

Bella s-a uitat spre cenușa rămasă în grătar, era focul aprins probabil de mama ei, ultima dată când se aflase aici. Privirile i-au căzut pe coșul din răchită plin cu lemne și ziare și și-a imaginat-o pe mama ei aducând lemnele din magazie și despicând surcele. Construindu-l cu atenție și dragoste, răsucind hârtia ca să-l aprindă.

— Da, aprinde-l, Alfie, dar mai întâi trebuie să mănânci ceva.

I-a zâmbit în timp ce el se zorea să construiască un foc și căuta chibrituri.

— E în regulă, mamă, am ieșit pe furiș afară în fiecare noapte și am luat de mâncare din cămară. Așa am reușit să stau ascuns atât de mult timp. Știam când vine cineva pentru că se vedeau farurile prin cărămizile de sticlă din perete.

— Ești un băiat deștept, Alfie, bravo!

Durerea începea să o sfâșie din nou; a privit către mormanul de pături însângerate, sperând că Alfie n-o să le vadă.

Băiatul s-a aplecat și a aprins ziarul, iar focul a prins viață. Camera mohorâtă s-a umplut pe loc de o lucire caldă pe măsură ce el sufla ușor în flacără, așa cum o văzuse pe bunica făcând.

— Unde este Baba? a întrebat el. I s-a întâmplat ceva? A luat-o poliția.

— Încă n-am văzut-o, dar am de gând să mă duc mâine, a zis Bella, simțindu-se tot mai slăbită.

— Mamă, îți aduc ceva de mâncare, a zis Alfie, trăgând o pătură

peste ea.

— Nu, Alfie, mi-e bine. Vino și stai aici; vreau să fiu lângă tine.

A întins o mână pe care Alfie a apucat-o, stând ghemuit și îmbrățișându-i picioarele.

Ea a început să-i mângâie părul, pe când focul trosnea încălzindu-i pe amândoi.

Era atât de obosită, că abia își mai ținea ochii deschiși.

— Mamă, pot veni cu tine să o văd pe Baba? a întrebat Alfie încet.

— Da, sigur. Nu te mai las singur.

— Baba a lăsat agenda ei în cameră cu mine. Am citit un pic, dar nu am înțeles mare lucru.

Alfie a căscat răsunător.