S-a întors și a văzut-o pe Alice, care rămăsese țintuită locului, moartă
de îngrijorare. Fratele ei, Leo, apăruse și el și aștepta în spatele ei, cu o expresie încrezută și plină de satisfacție pe chip.
— Cățelușii au fost înecați, a hohotit Nell.
Alice a început să plângă, dar Leo nu a încercat în nici un fel să o aline pe sora lui, care număra săptămânile, și zilele, și orele până în clipa când urma să primească un cățel.
Când Bobby a ajuns lângă Nell, fata a început din nou să tușească, de data aceasta violent, incontrolabil, până ce un lichid metalic i-a umplut gura. S-a aplecat, plângând panicată, iar sângele îi curgea din gură, pe albul zăpezii de la picioarele ei.
— Doamne Dumnezeule, Nell, a rostit Bobby cu respirația întretăiată, întorcându-se pentru a-l striga pe tatăl lui.
— Bobby, ce se întâmplă cu mine? a țipat ea, iar lacrimile i se amestecau cu sângele care îi ieșea din gură.
— Leo, du-o pe Alice de aici, acum! s-a răstit Bobby.
Leo s-a întors cu o privire dezgustată și a început să urce dealul spre autobuzul care aștepta.
— Alice, vino aici, acum, a țipat Leo, mergând înainte, iar fetița s-a întors și l-a urmat într-un șuvoi de lacrimi.
— Du-o înăuntru, Bobby, eu chem doctorul, a zis Alfie când a ajuns lângă ei, cu hainele picurând de apă.
— Totul va fi bine, Nell, a zis Bobby, cu o privire tulburată de spaimă, când a ridicat-o în brațe și l-a urmat pe tatăl lui în casă.
9.
BELLA
Ianuarie 1945
— Mamă, tu ești?
Vocea lui Alfie nu era decât o șoaptă când ochii lui albaștri au sclipit spre ea din întunericul camerei secrete de la vechea casă parohială.
— Alfie! Da, eu sunt. Iartă-mă, dragul meu. Îmi pare atât de rău!
A întins brațele spre fiul ei, care s-a ridicat nesigur în picioare.
Strângea ceva la piept, un caiet, care a căzut pc podea când a ieșit de sub scară.
O durere puternică i-a tăiat respirația Bellei când băiatul a căzut peste ea și a început să plângă cu hohote. Afundându-și fața în gâtul lui, a încercat să respire între accesele de durere și să nu strige.
— Îmi pare rău, dragul meu. Îmi pare rău că a durat atât de mult, a zis ea lipsită de suflare, tremurând incontrolabil de frig și agățându-se de el.
— Am crezut că nu mai vii. M-au strigat pe nume, încercând să mă
facă să ies, a zis Alfie, privind-o cu ochi în care sclipeau lacrimile.
— Cine? Cine a fost aici? a întrebat Bella, îmbrătisându-l tare când i s-a urcat în poală.
— Poliția și domnul Hilton. A venit în fiecare noapte, dar i-am văzut lanterna.
Alfie a ridicat capul spre ea și lacrimile îi șiroiau pe față.
— Am crezut că nu mai vii. N-am știut ce să fac.
— Ai făcut foarte bine, dragul meu. Sunt foarte mândră de tine. Ți-e foame? Trebuie să fii hămesit.
Când s-a ridicat, a simțit un alt val de durere. S-a oprit și s-a aplecat în față.
— Ce este, mama, ți-e rău?
S-a uitat la ea cu ochii mari.
— Nu-i nimic, Alfie. Trebuie să aprindem focul. E foarte frig aici.
A respirat adânc, iar valul de durere a trecut.
— N-o să ne vadă? a zis Alfie temător.
— Nu contează dacă ne văd. Acum sunt aici. Nu te pot lua de lângă
mine, nu au voie.
Copilul și-a aruncat din nou brațele în jurul ei.
— Mamă, vino și stai jos, a zis el, ajutând-o să coboare scările spre balansoarul de lângă șemineu.
Recunoscătoare că se poate odihni, s-a lăsat pe scaun, iar Alfie a îngenuncheat lângă ea și a apucat-o de mână.
