— De parcă i-ar păsa, a zis Leo, aruncându-i o privire dușmănoasă.

Vanessa s-a uitat spre fiul ei. La doisprezece ani, era înalt pentru vârsta lui și deja chipeș ca tatăl lui, dar în alte privințe erau cât se poate de diferiți.

— Leo, te rog să o cauți pe Alice și să îi spui să intre în casă. Nu îmi place să alerge prin zăpadă în hainele de petrecere.

— Fără îndoială, este în căsuța din copac, o caută pe Snowy, a mormăit Leo.

— Câinele ăla o să moară dacă e afară pe vremea asta, a zis Richard încruntându-se spre ei.

— Să nu-i spui asta lui Alice. Pe mine deja e supărată. Nu voia să se îmbrace pentru petrecere. Vrea să stea în salopeta ei, a zis Vanessa.

— Atunci, las-o, pentru Dumnezeu! Avem destule lucruri pe cap.

Leo trebuie să se ducă cu bicicleta până la casa parohială și să îl aducă pe Bobby, ca să mă ajute.

— Nu poate merge cu bicicleta acum! Drumurile sunt periculoase și, în plus, nu îi putem cere ajutor lui Bobby astăzi, când își omoară vacile.

De ce nu te poate ajuta Leo?

— Pentru că va face o treabă de mântuială. Am nevoie de Bobby, ca să fiu sigur că se rezolvă.

Vanessa s-a uitat spre Leo, care tresărise vizibil la auzul cuvintelor tatălui său.

— Poate îl rugăm pe Peter să mai stea puțin. Nu mi se pare corect să

îl deranjăm pe Bobby astăzi.

— Vanessa, ai putea să nu mă contrazici, măcar de data asta?

Leo i-a aruncat mamei sale o privire prelungă, apoi a ridicat capul spre tatăl lui.

— E în regulă, mă duc să-mi iau bicicleta.

Când a dispărut în întuneric, Vanessa a scos un oftat.

— Trebuie să o găsesc pe Alice. Cred că Leo are dreptate: probabil stă îmbufnată în căsuța din copac.

— Nu crezi că trebuie să te îmbraci, Vanessa? a zis Richard. Măcar unul din noi trebuie să fie gata când vor veni invitații. Las-o pe Alice un pic. Vine ea când i se face frig. Te agiți prea mult.

Vanessa a ridicat ochii spre soțul ei. Starea de spirit sumbră care coborâse peste el o agitase și pe ea și știa că nu era deloc o idee bună să

înrăutățească situația acum, când urmau să sosească două sute de invitați. Dar instinctul nu îi dădea pace, îi spunea să o ducă pe Alice în casă.

— Ai o lanternă, Peter? a zis ea. Iartă-mă, știu că trebuie să pleci

acasă, dar durează un minut.

Grădinarul răbdător a încuviințat din cap și a căutat prin trusa de scule, scoțând lanterna și întinzându-i-o, iar Vanessa a pornit-o pe alee, simțind cum pământul îi lipăie sub picioare. Gândul la ceea ce s-a ales de pantofii roșii ai lui Alice din cauza noroiului a făcut-o să se cutremure.

Bum! Bum!

S-a oprit brusc și a întors capul pentru a-l vedea pe soțul ei care o pornise cu pași mari înapoi spre casă împreună cu omul de la servire, în timp ce sunetul puștii lui Alfie James răsuna prin noapte.

— A fost o zi lungă, i-a strigat Peter. Cred că se vor opri în curând.

Vanessa a încuviințat din cap și s-a întors spre căsuța din copac, dar înaintând spre ea a simțit cum i se strecoară în suflet un sentiment de neliniște, când a ajuns în dreptul ei și și-a dat seama că nu vine nici o lumină dinăuntru.

6.

VANESSA

Joi, 21 decembrie 2017

Vanessa Hilton stătea la fereastra dormitorului ei, privindu-i pe oamenii care intrau și ieșeau din casa ei, ducând cutii pline cu lucrurile ei. Nu știa ce se petrece. Poate că Leo și Helen se hotărâseră, în sfârșit, să

zugrăvească; de multă vreme nu se mai făcuseră reparații.

Luptându-se cu lacrimile neînțelegerii, a privit spre lac în timp ce oamenii de jos strigau unii la alții, iar casa în plină agitație i-a amintit de zilele de după dispariția lui Alice. Când fusese atât de plină de lume, încât simțea că pierduse controlul asupra propriei case. Echipe de polițiști scafandri sosiseră și căutaseră trupul lui Alice pe fundul lacului, dar nu dăduseră de ea. Ar fi fost cel mai evident scenariu: că rătăcise într-acolo căutându-și cățelul, așa cum spusese Bobby; poate chiar îl văzuse chinuindu-se să înoate și înecându-se. Poate strigase în noapte, chemase pe cineva în ajutor, în timp ce casa palpita de muzică, și oaspeți, și viață. Prea mult zgomot pentru a auzi strigătele unei fetițe.

O casă plină de oameni, iar ea o neglijase pe singura persoană de care ar fi trebuit să aibă grijă. S-a întors din nou, și din nou, disecând fiecare detaliu al acelui ajun de An Nou, ultimul lucru pe care i-l spusese lui Alice, ultimul lucru pe care Alice i-l spusese ei. Cine fusese ultima persoană care o văzuse; cine era cu adevărat Bobby James? De ce nu mărturisise niciodată? După aproape cincizeci de ani, nu era mai aproape de adevăr, nu era mai aproape de a găsi trupul fetiței sale sau de a-și acorda iertare. Durerea ei își schimba forma, se modela în jurul vieții sale și devenise o pelerină de piatră pe care o purta în fiecare zi. Alice era încă

acolo; era pe câmpuri, și în leagăn, și în dormitorul ei. Conacul Tiselor era Alice, iar Vanessa știa că răspunsul la ceea ce se întâmplase cu ea se afla acolo.

— Vanessa? a auzit vocea lui Helen strigând-o în timp ce urca scara.

Aici erai! Nu te găseam.

A apărut în pragul ușii, cu paltonul plin de zăpadă.

— Ce fac toți oamenii aceștia în casă, Helen? a zis Vanessa, în timp ce Helen o privea cu ochi mari.

— Facem bagajele și plecăm, Vanessa, a răspuns ea cu blândețe.

Vânzarea casei se încheie mâine.

— Să plecăm? Ce tot spui?

Vedea cum Helen se încordează toată și închide ochii, încercând să

își ascundă frustrarea. Evident, mai purtaseră de multe ori această

discuție.

— Am discutat despre asta, îți amintești, am hotărât că așa este cel mai bine, că îți este prea greu aici. Vom locui împreună în casa din Franța despre care ți-a spus Leo.

— Dar nu vreau să merg în Franța. Nu vreau să vând casa. Nu o pot părăsi pe Alice.

— Nu mai durează mult și vine Leo, s-a dus să discute ceva cu Mike la birou. E cel mai bine așa, Vanessa, crede-mă, e cel mai bine.