— Kingston, ultima oprire, Kingston, a spus șoferul autobuzului, oprind motorul și privind în interiorul autobuzului, unde se afla Bella.
S-a ridicat și a privit pe fereastră. În josul aleii, la nici douăzeci de metri, era poarta cărării care ducea la iubita ei casă parohială. I-a mulțumit șoferului, apoi a pășit în noaptea friguroasă și s-a apropiat de poartă cu picioare nesigure. Ridicând zăvorul, a înaintat târșâindu-și picioarele pe poteca acoperită cu zăpadă până la ușa căsuței cufundate în frig și întuneric.
Când a băgat cheia în broască și a întors-o, amintirea mamei sale ultima dată când fusese acasă, stând în prag și zâmbind, cu brațele pline de flori sălbatice, îi era proaspătă în minte. Încet, a pășit înăuntru și a închis ușa în spatele său.
— Alfie! a strigat ea, fără suflare, simțind că inima îi sparge pieptul.
Nu s-a auzit nici un răspuns și în clipa aceea un alt val de durere i-a tăiat respirația și a simțit că i se frânge inima, căci nu se auzea nimic. Îl lăsase de izbeliște pe băiețelul ei; venirea ei durase prea mult timp, iar el renunțase la speranța că îl va salva. Ieșise din ascunzătoare și fusese văzut de Wilfred Hilton, iar acum nu îl va mai găsi niciodată.
— Alfie! a strigat din nou, cu lacrimile șiroindu-i pe față.
Tăcerea rece și întunecată din casa familiei lor, care de obicei zumzăia de fericire și căldură a umplut-o de tristețe când s-a uitat de jur împrejur, căutând semne de viată.
Când durerile au revenit necruțătoare, s-a învelit în pătura pe care mama ei o lăsase lângă foc și s-a ghemuit, înfigându-și unghiile în braț și strângând din dinți. A rămas pe podeaua rece de piatră, iar durerile au sporit într-atât, că nu mai putea suporta. Avea abia trei luni, dar
contracțiile erau la fel de dureroase ca atunci când se născuse Alfie; chiar în camera aceasta, unde mama ei o ținea de mână, cu focul care ardea, florile de pe pervazuri și pernele sub cap. A rămas acolo singură, plângând, în timp ce durerile s-au întețit atât de mult încât abia mai putea suporta, până când a simțit un șuvoi de sânge cum iese din ea și se revarsă pe pătura adunată între picioare.
A rămas nemișcată o clipă, ușurată că ce era mai rău trecuse, și respirația ei panicată a început să se domolească.
După ce a stat pe podea într-o baltă de sânge un răstimp care i s-a părut a fi de câteva ore, până nu și-a mai simțit corpul de frig, s-a forțat să
se ridice. Slăbită și amețită de chinul prin care trecuse, a adunat încet pătura însângerată și a îndesat-o în găleata de lângă ușa din spate.
— Mama?
Vocea e slabă, dar cu siguranță e Alfie. Bella s-a întors și s-a uitat la treptele de lemn din fața ei. Simțind că e gata să leșine, s-a chinuit să urce scara până când a ajuns pe palier, unde s-a aplecat și a tras de capac. Era blocat.
Și-a tinut respirația mușcându-și puternic buza de jos ca să nu leșine.
Băiețelul ei era încă acolo, nu putea să-și închipuie în ce stare. A început să bată ușor cu pumnul în plafonul ascunzătorii.
— Alfie, Alfie, dragul meu, ești acolo? a zis ea, mușcându-și buza, încercând să nu se lase înghițită de panică. Alfie, dragule, sunt mama, deschide ușa, mă sperii. Sunt singură, nu mai este nimeni cu mine. Te rog, dacă poți, deschide ușa.
A întors capul, căutând ceva cu care să forțeze ușa, iar ochii i-au căzut pe vătrai, dar în timp ce își opintea corpul frânt să coboare scările, pentru a-l lua, un clichet zgomotos a sfărâmat tăcerea din casa parohială.
Încetișor, capacul ascunzătorii a început să se deschidă cu un scârțâit.
Bella s-a întors și, în spațiul cufundat în beznă, a început să se distingă o pereche de ochi luminoși, albaștri și zâmbitori.
5.
VANESSA
Ajunul Anului Nou, 1969
Vanessa Hilton stătea la fereastra dormitorului ei de la Conacul Tiselor, privindu-l pe soțul ei, care împodobea cu lumini dafinii ce străjuiau aleea de acces pentru mașini; lumina lor pâlpâia în întuneric, în vreme ce exclamațiile lui de frustrare față de fiul lui, care încerca să îl ajute, răsunau până departe.
A privit spre ceasul de la mână. Mai era o oră până la sosirea musafirilor, dar deja se simțea epuizată până în măduva oaselor. Capul îi vâjâia de săptămâni întregi din cauza tuturor detaliilor acestei petreceri de revelion, care îi părea un eveniment pentru care se pregăteau de un deceniu. Chiar și așa, nici un amănunt nefiind lăsat la voia întâmplării, ziua părea că se desfășura ca un dezastru, din clipa în care se ridicaseră
din somnul agitat și până acum.
Un viscol care lovise casa fără milă toată noaptea îi ținuse treji pe câinii care lătraseră până târziu, iar când dimineața sosise, într-un sfârșit, descoperiseră că nu aveau curent. La asta se adăuga drumul din fața casei, complet blocat de zăpadă, ceea ce făcuse aleea de acces aproape impracticabilă, până când Richard l-a rugat pe Peter, grădinarul, să
aranjeze să le fie livrată o tonă de scoarță de pin, care să absoarbă mâzga formată. După aceea își îndreptase atenția spre lumini, care fuseseră
întinse prin copaci în seara dinainte, iar acum atârnau de pe ramuri sau fuseseră sparte. De câteva ori în decursul acelei zile Vanessa fusese tentată să anuleze. I se părea că mama natură făcea tot ce putea pentru a-i spune să oprească acest eveniment care le absorbise întreaga atenție și se transformase în obsesie de câteva luni.
Buum!
Focurile de armă se auziseră toată ziua și fiecare detunătură îi făcea oasele să tremure. Alfie și Bobby începuseră să sacrifice vitele la ora prânzului, unele diagnosticate cu tuberculoză, altele trebuind să fie omorâte ca măsură de precauție. Nici că se putea o potrivire mai proastă, în săptămâna în care se perfecta vânzarea pământului din jurul casei parohiale, pentru o nouă construcție, iar Richard le înmânase ordinul de
evacuare din casă.
Bum! Bum!
Vanessa a tresărit auzind bătaia ușoară în usa dormitorului.
— Doamnă Hilton?
S-a întors și a văzut o servitoare cu sorț alb.
— Mă iertați că vă deranjez, dar ne întrebam când trebuie să ajungă
șampania.
— Ce vrei să spui? A fost livrată acum câteva ore. L-am văzut chiar eu pe șofer. Trebuie să se afle la gheață, în pivniță.
Vanessa a traversat dormitorul în direcția fetei, cu ochii larg deschiși, plini de neliniște.
