— Corect, spune ea. Am înțeles. Deci mergem mai departe.

Numărul șase: „Fă baie în pielea goală într-un lac natural”.

— Dacă există bacterii care afectează copilul sau ceva de genul ăsta?

am întrebat.

— La naiba! mormăie ea, încruntându-se. Chiar nu m-am gândit la toate astea atât de bine pe cât am crezut.

— Prostii! spun eu. Este o listă uimitoare.

— Va trebui să faci baie în pielea goală fără mine, spune ea, distrată.

— O femeie singură de 32 de ani, goală în piscina din localitate. Sună

ca o cale perfectă de a fi arestată.

— Șapte, citește ea. „Dormi sub cerul liber”. Opt: „Participă la un eveniment în oraș – nuntă locală sau festival”.

Găsesc un marker în geantă și adaug: „Înmormântare, circumcizie, seara doamnelor la patinoarul local”.

— Încerci să-ti dai întâlnire cu un doctor frumos de la Urgențe, nu-i așa? spune Libby, iar eu șterg partea cu patinoarul.

Apoi observ numărul nouă.

„Călărește un cal.”

— Din nou. Fac un semn vag către abdomenul lui Libby. Tai cu o linie „călărește” și scriu „mângâie”, iar ea oftează resemnată.

„10. Fă un foc (controlat)

11. Drumeție???? (Merită?????)”

Când avea șaisprezece ani, Libby a anunțat că își va urma prietenul să lucreze la Yellowstone pe timpul verii, iar mama și cu mine am râs în hohote. Dacă era un lucru pe care toate fetele Stephens îl aveau în comun

– în afară de dragostea noastră pentru cărți, seruri cu vitamina C și haine frumoase – era evitarea activităților în aer liber. Cel mai aproape de drumeție era o plimbare rapidă în Ramble din Central Park, și chiar și atunci, de obicei erau implicate boluri de carton pline cu vafe și înghețată

de la o rulotă cu mâncare. Nu era chiar o viață dură.

Inutil să mai spun că Libby l-a părăsit pe tipul ăla cu două săptămâni înainte de a pleca.

Ating ultima linie de pe listă: „Salvează o afacere locală”.

— Îți dai seama că suntem aici doar pentru o lună.

Trei săptămâni doar noi două, apoi Brendan și fetele se vor alătura.

Am obținut o reducere zdravănă rămânând atât de mult timp, deși cum voi reuși să trec de prima săptămână, habar n-am.

Ultima dată când am călătorit, am plecat acasă după două zile. Chiar și să-mi las mintea să se rătăcească spre acea călătorie cu Jakob este o greșeală. Mă concentrez din nou asupra prezentului. Nu va fi ca atunci.

Nu voi permite să fie așa. Pot să fac asta, pentru Libby.

— Întotdeauna se salvează o afacere locală în romanele de dragoste din orașele mici, spune ea. Noi nu avem, literalmente, de ales. Sper să fie o fermă de capre ghinionistă.

— Aha, spun eu. Poate că putem convinge comunitatea sacrificiilor ritualice să se unească în mod dramatic pentru a salva caprele. Pentru moment, vreau să spun. În cele din urmă, vor trebui să moară pe altar.

— Ei bine, desigur. Libby ia o înghițitură de suc de roșii. Asta le e meseria, iubito.

Șoferul nostru de taxi arată ca Moș Crăciun, până la tricoul roșu și bretelele care îi susțin blugii decolorați. Dar conduce ca taximetristul fumător de trabuc din filmul lui Bill Murray, Poveste trăsnită de Crăciun.

Libby continuă să scape mici scâncete când el ia câte un viraj prea repede, iar la un moment dat, o surprind șoptind promisiuni de siguranță către propria burtă.

— Sunshine Falls, nu-i așa? întreabă șoferul.

Trebuie să strige, pentru că a luat decizia unilaterală de a coborî toate cele patru geamuri. Părul îmi flutură atât de violent pe față încât

abia îi pot vedea ochii apoși în oglinda retrovizoare când îmi ridic privirea din telefon.

Până când am coborât și ne-am recuperat bagajele – o oră întreagă, în ciuda faptului că zborul nostru a fost singurul sosit în acest aeroport micuț – numărul de mesaje din căsuța mea de e-mail s-a dublat. Parcă

tocmai m-am întors de pe o insulă pustie după opt săptămâni.

Nimic nu face ca o gașcă de autori deja nevrotici să atingă culmea nevrozei precum sezonul anual de încetinire a activității editoriale.

Fiecare răspuns întârziat pe care îl primesc pare să declanșeze o avalanșă

de MĂ URĂȘTE REDACTORUL?????? MĂ URĂȘTI? TOATĂ LUMEA MĂ URĂȘTE?

— Da! îi strig înapoi șoferului nostru.

Libby are acum capul între genunchi.

— Trebuie să aveți familie în oraș, strigă el peste vânt.

Poate că e vorba de newyorkeza din mine, sau poate pentru că sunt femeie, dar... Nu am de gând să anunț că nu cunoaștem pe nimeni aici, așa că spun doar:

— Ce te face să spui asta?

— De ce altceva ați fi venit aici?

Râde, tăind o curbă. Când încetinim și apoi oprim câteva minute mai târziu, abia mă abțin să nu izbucnesc în aplauze de parcă m-aș afla la bordul unui avion care tocmai a efectuat o aterizare de urgență.

Libby se așază amețită, netezindu-și părul strălucitor (care, în mod miraculos, nu e încurcat).

— Unde... unde suntem? întreb, uitându-mă în jur.

De o parte și de alta a drumului îngust de pământ nu există decât iarbă ciufulită, albită de soare. În față, acesta se termină brusc și o pajiște urcă pe o pantă plină de buchețele de flori sălbatice, galbene și mov. O