fundătură.

Ceea ce naște întrebarea: suntem pe cale să fim ucise?

Șoferul scoate capul pe geam pentru a privi în susul pantei.

— Goode’s Lily Cottage, chiar peste dealul acela.

Și eu, și Libby ne aplecăm capetele, încercând să ne uităm mai bine.

La jumătatea dealului, o scară apare de nicăieri. Poate că „scară” este un cuvânt prea generos. Scânduri care întăresc malul taie în coasta ierboasă

a dealului o cărare în trepte.

Libby face o grimasă.

— Pe site scria că nu este accesibil pentru scaune cu rotile.

— Zicea cumva și că vom avea nevoie de un telescaun?

Moș Crăciun a coborât deja din mașină ca să ne scoată bagajele din portbagaj. Mă extrag după el, în lumina strălucitoare a soarelui, căldura făcând ca uniforma mea neagră de călătorie să fie sufocant de groasă.

Acolo unde se termină drumul de pământ, se află o cutie poștală neagră, cu numele Goode’s Lily Cottage pictat în alb și caractere înflorate.

— Nu există o altă cale? întreb. Un drum care să meargă până sus?

Sora mea...

Jur că Libby trage aer în piept, încercând să pară cât mai puțin gravidă posibil.

— Mă simt bine, insistă ea.

Mă gândesc pentru scurt timp să indic pantofii mei din piele de căprioară cu tocurile de zece centimetri, dar nu vreau să dau universului satisfacția de a se concentra asupra clișeului.

— Mă tem că nu pot să vă duc mai aproape de atât, răspunde el în timp ce se urcă înapoi în mașină. La vreo câțiva kilometri în spate este casa lui Sally. E al doilea drum ca apropiere, dar e mult mai departe. Își scoate cartea de vizită pe geam. Dacă mai ai nevoie de șofer, folosește numărul ăsta.

Libby acceptă bucata de hârtie și, peste umărul ei, citesc: „Hardy Weatherbee, servicii de taxi și tururi neoficiale O dată-n viața. Hohotul ei de râs se pierde sub vuietul mașinii lui Hardy Weatherbee care dă înapoi pe șosea ca un liliac zburătăcit din iad.

— Așaaa. Tresare, încovoindu-si umerii. Poate ar trebui să te descalți?

Cu toate bagajele noastre, va fi nevoie de mai multe drumuri, mai ales că Libby nu are cum să care ceva mai greu decât pantofii mei cu toc.

Urcușul este abrupt, căldura sufocantă, dar când ajungem pe creasta dealului și o vedem, este perfectă: o cărare șerpuitoare prin grădini zburlite și sălbatice până la o căsuță albă, cu acoperișul ascuțit de culoare siena arsă. Ferestrele sunt vechi, cu un singur geam și fără obloane, iar singurul accent pe perete vizibil pentru noi este un arc de viță-de-vie de un verde pal pictat deasupra ferestrei de la primul etaj. În spatele casei, copaci noduroși se apropie, pădurea se întinde cât vezi cu ochii, iar în

stânga, pe pajiște, un foișor pe care s-a cățărat o viță-de-vie sălbatică se află în mijlocul unui pâlc de copaci. Clopoței de vânt cu cioburi de sticlă

strălucitoare și hrănitori de păsări drăgălașe se leagănă printre crengi, iar poteca trece pe lângă un rând de tufișuri înflorite, cotind pe un podeț și dispărând apoi în pădurea din partea cealaltă.

Parcă ar fi ceva desprins dintr-o carte de povești.

Nu, e ca și cum ar fi ceva din O dată-n viață. Încântător. Bizar. Perfect.

— O, Doamne! Libby face semn cu bărbia spre următoarele trepte.

Trebuie să merg mai departe?

Scutur din cap, încă îmi trag răsuflarea.

— Aș putea să-ți leg un cearșaf în jurul gleznei și să te târăsc în sus.

— Ce primesc dacă reușesc să ajung în vârf?

— Îmi gătești cina? zic.

Ea râde și își trece brațul prin al meu, apoi începem să urcăm ultimele trepte, inhalând mirosul ușor și dulce al ierbii calde. Inima mi se umple. Deja mă simt mai bine decât m-am simțit în ultimele luni. Ne simțim mai mult așa cum eram noi, înainte ca lucrurile să se accelereze cu cariera mea și cu familia lui Libby și să avem ritmuri separate de viață.

În geantă, îmi aud telefonul bipăind când primește un e-mail și rezist tentației de a-l verifica.

— Ia te uită, mă tachinează Libby, te oprești să miroși trandafirii la propriu.

— Nu mai sunt Nora de la oraș, spun eu, sunt relaxată, sunt o persoană care merge pe mâna celorlalți...

Telefonul îmi bipăie din nou, iar eu mă uit spre geantă, continuând să țin pasul. Mai aud de două ori sunetul în succesiune rapidă, apoi a treia oară.

Nu mai suport. Mă opresc, las bagajele și încep să caut în geantă.

Libby îmi aruncă o privire de dezaprobare fără cuvinte.

— De mâine, îi spun, voi începe să fiu cealaltă Nora.

Oricât de diferite am fi, în secunda în care începem să despachetăm, este cât se poate de evident că suntem croite din aceeași stofă: cărți, produse de îngrijire a pielii și lenjerie intimă foarte elegantă. Trioul de lux al femeilor din familia Stephens, așa cum a fost lăsat moștenire de mama.

— Unele lucruri nu se schimbă niciodată, oftează Libby, cu o

nostalgie fericită care mă mângâie ca o rază de soare.

Teoria mamei era că o piele tânără i-ar aduce unei femei mai mulți bani (adevărat atât în actorie, cât și în meseria de chelneriță), o lenjerie intimă bună ar face-o mai încrezătoare (până acum, adevărat), iar cărțile bune ar face-o fericită (adevăr universal) și, în mod clar, amândouă

ne-am făcut bagajele cu această teorie în minte.

În douăzeci de minute, m-am instalat, m-am spălat pe față, m-am schimbat în haine noi și mi-am pornit laptopul. Între timp, Libby și-a pus jumătate din lucruri deoparte, apoi s-a lăsat pe patul mare pe care îl împărțim, cu exemplarul ei de O dată-n viață pus cu fața în jos lângă ea, pe plapumă.

Deja mor de foame și mai durează încă șase minute de căutare pe Google (Wi Fi-ul este atât de lent, încât trebuie să-mi folosesc telefonul ca hot spot) pentru a confirma că singurul loc care livrează aici este o pizzerie.

Gătitul nu este o opțiune. Acasă, mănânc cincizeci la sută din mesele mele în oraș, iar alte patruzeci la sută provin dintr-un amestec de mâncare luată la pachet sau livrată la domiciliu.

Mama obișnuia să spună că New Yorkul este un loc grozav când nu ai bani. Există atât de multă artă și frumusețe gratuită, atât de multă

mâncare incredibilă și ieftină. „Dar dacă ai avea bani în New York”, îmi amintesc că spunea într-o iarnă, în timp ce ne uitam prin vitrine în Upper East Side, Libby și cu mine agățându-ne de mâinile ei înmănușate, „ar fi magic”.