N-a spus-o niciodată cu amărăciune, ci cu mirare, în genul: „Dacă

lucrurile merg deja atât de bine, cum o fi atunci când nu trebuie să-ți faci griji pentru facturile la curent?”

Nu că ar fi intrat în lumea actorilor pentru bani (era optimistă, nu-și făcea iluzii). Cea mai mare parte a veniturilor ei proveneau fie din bacșișurile de chelneriță la restaurant, unde ne așeza pe mine și pe Libby și ne dădea cărți sau creioane colorate pe toată durata turei, fie, ocazional, din câte o slujbă de bonă la o familie destul de relaxată ca să îi permită să ne ia cu ea. Asta s-a întâmplat până când am împlinit unsprezece ani și a avut încredere să mă lase acasă sau la librăria Freeman Books cu Libby, sub supravegherea doamnei Freeman.

Chiar și fără bani, noi trei eram atât de fericite în acele zile,

cutreierând orașul cu falafel din căruciorul stradal sau cu felii de pizza de un dolar mari cât capul nostru, visând la un viitor măreț.

Datorită succesului înregistrat de O dată-n viață, viața mea a început să semene cu acel viitor imaginat.

Dar aici, nu putem obține nici măcar o comandă de pad thai care să

ne fie adusă la ușă. Va trebui să mergem pe jos trei kilometri până în oraș. Când încerc s-o trezesc pe Libby, mă înjură în somn.

— Mi-e foame, Lib.

Îi zgâlțâi umărul și ea cade pe o parte, îngropându-și fața într-o pernă.

— Adu-mi și mie ceva, mormăie ea.

— Nu vrei să vezi cătunul tău preferat? spun, încercând să par ispititoare. Nu vrei să vezi farmacia unde bătrânul Whittaker aproape că

a luat o supradoză?

Fără să-și ridice privirea, mă respinge.

— Bine, spun eu. O să-ți aduc ceva când vin.

Cu părul prins în coadă de cal, cu adidașii în picioare, mă întorc pe dealul însorit, spre drumul de pământ mărginit de copaci noduroși.

Când poteca îngustă se transformă, în sfârșit, într-o stradă

adevărată, virez la stânga, urmând drumul șerpuit în jos.

La fel ca și în cazul cabanei, orașul se ivește dintr-odată.

Într-o clipă, mă aflu pe un drum pietruit de pe versantul unui munte, iar în următoarea, Sunshine Falls se întinde sub mine ca un decor dintr-un western vechi, cu crestele dealurilor acoperite de copaci care se ridică în spate și cu un cer albastru nesfârșit deasupra.

Arată un pic mai cenușiu și mai șubred decât în poze, dar cel puțin zăresc biserica de piatră din O dată-n viață, împreună cu marchiza cu dungi albe și verzi de deasupra magazinului general și umbrelele galben-lămâie din fața dozatorului de sucuri.

Sunt câțiva oameni pe afară, care își plimbă câinii. Un bătrân stă pe o bancă de metal verde și citește un ziar. O femeie udă ghivecele de flori din fața unui magazin de bricolaj, prin a cărui fereastră văd exact zero clienți.

În față, zăresc la colț o clădire veche din piatră albă, care se potrivește perfect cu descrierea vechii biblioteci a doamnei Wilder din O

dată-n viață, decorul meu preferat din carte, pentru că îmi amintește de

diminețile ploioase de sâmbătă când mama ne parca pe mine și pe Libby în fața unui raft cu cărți pentru elevi de gimnaziu la librăria Freeman Books înainte de a traversa orașul în grabă pentru o audiție.

Când se întorcea, ne lua o înghețată sau nuci caramelizate în Washington Square Park. Mergeam în sus și în jos pe alei, citind plăcuțele de pe bănci, inventând povești despre cine le-ar fi putut dona.

„Vă puteți imagina cum ar fi să trăim în altă parte?”, obișnuia mama să spună.

Nu, nu puteam.

Odată, în timpul facultății, un grup de prieteni mutați în New York au fost de acord în mod unanim că „nu ar putea niciodată să crească

copii la oraș”, iar eu am fost șocată. Nu e vorba doar de faptul că mi-a plăcut să cresc în oraș, ci de faptul că, de fiecare dată când văd copii care se târăsc somnoroși în masă la muzeul Met, sau care își pun casetofonul pe jos în metrou pentru a dansa break-dance pentru bacșișuri, sau stând înmărmuriți în fața unui violonist de talie mondială care cântă sub Rockefeller Center, mă gândesc: „Cât de uimitor este să iei parte la toate astea, să împărți acest loc cu toți acești oameni!”

Și îmi place să le iau pe Bea și pe Tala să explorez și eu orașul, urmărind ce le fascinează pe o copilă de patru ani și jumătate și pe una de trei ani și pe lângă care elemente ale orașului trec pur și simplu, acceptându-le ca fiind banale.

Mama a venit la New York în speranța de a avea acces la platoul de filmare pentru un film făcut de Nora Ephron (omonima mea), dar adevăratul New York este mult mai bun. Pentru că tot felul de persoane trăiesc acolo, coexistând, împărțind spațiul și viața.

Cu toate acestea, dragostea mea pentru New York nu mă împiedică

să fiu fermecată de Sunshine Falls.

De fapt, sunt plină de entuziasm în timp ce mă apropii de bibliotecă.

Atunci când mă uit prin ferestrele întunecate, zumzetul se oprește.

Fațada de piatră albă a clădirii este exact așa cum a descris-o Dusty, dar înăuntru nu există nimic altceva decât televizoare pâlpâitoare și reclame de neon la bere.

Nu mă așteptam ca văduva Wilder să fie o persoană reală, dar Dusty a făcut ca biblioteca să fie atât de vie încât eram sigură că este un loc adevărat.

Entuziasmul mi se duce pe apa Sâmbetei, iar când mă gândesc la Libby, ajunge deja în ocean. Nu este ceea ce se așteaptă ea, iar eu încerc deja să mă gândesc cum să-i gestionez așteptările sau măcar să-i ofer un premiu de consolare distractiv.

Trec pe lângă câteva vitrine goale înainte de a ajunge la marchiza magazinului general. O privire aruncată către ferestre îmi spune că

înăuntru nu mă așteaptă rafturi cu pâine proaspătă sau butoaie cu bomboane de modă veche.

Geamurile sunt murdare de praf, iar dincolo de ele, ceea ce văd nu poate fi descris decât ca un aranjament de rahat. Rafturi și rafturi de vechituri. Calculatoare vechi, aspiratoare, ventilatoare încastrate, păpuși cu părul ciufulit. E o casă de amanet. Și nu una bine îngrijită.

Înainte de a reuși să stabilesc un contact vizual cu bărbatul cu ochelari de soare cocoțat la birou, merg mai departe până când ajung în dreptul terasei cu umbrelă galbenă de pe partea cealaltă a străzii.

Cel puțin acolo sunt semne de viață, oamenii intră și ies, un cuplu stă

de vorbă la cafea la una dintre mese. Asta e promițător. Cumva.

Mă uit în dreapta și în stânga să nu vină vreo mașină (nu vine nimic) înainte de a traversa strada. Firma aurie de deasupra ușilor spune MUG

+ SHOT, iar înăuntru sunt oameni care așteaptă la o tejghea. Îmi fac mâinile pâlnie la ochi, încercând să văd prin reflexiile ușii de sticlă, chiar în momentul în care bărbatul de pe partea cealaltă dă să o deschidă.

CAPITOLUL 3

Ochii verzi ca smaraldul ai bărbatului se holbează brusc.

— Îmi pare rău! strigă el, în timp ce eu ocolesc ușa cu repeziciune, fără să fi pățit nimic.