— Mai lasă-mă, te rog, spune Libby. Nu ne încape un pat mai mare în camera aceea. Nu și dacă avem de gând să deschidem vreodată sertarele de la dulap.

Simt o scânteie de ușurare chiar atunci. Pentru că schimbarea lui Libby – oboseala; distanța ciudată, intangibilă – capătă brusc sens. Are un motiv, ceea ce înseamnă că are o soluție.

— Ai nevoie de o casă mai mare.

Mai ales cu bebelușul numărul trei pe drum. O singură baie pentru o familie de cinci persoane, asta înseamnă purgatoriul pentru mine.

— Nu ne putem permite o casă mai mare nici dacă e parcată

deasupra unei barje de gunoi la patruzeci și cinci de minute de mers în Jersey, spune Libby. Ultima dată când m-am uitat la anunțurile de apartamente, totul era de genul: „Un dormitor, zero băi, spațiu de târâre în interiorul unui zid al unui criminal în serie; utilitățile sunt incluse, dar tu pui la dispoziție victimele!” Și chiar și asta era în afara posibilităților noastre.

Fac un semn cu mâna.

— Nu-ți face griji pentru bani. Pot să te ajut eu.

Ea își dă ochii peste cap.

— Nu am nevoie de ajutorul tău. Sunt o femeie adultă. N-am nevoie decât de o seară tihnită în casă, urmată de o lună de odihnă și relaxare, bine?

Întotdeauna a urât să ia bani de la mine, dar motivul pentru care avem bani este să avem grijă de noi. Dacă nu va accepta un alt împrumut, va trebui să-i găsesc un apartament pe care să și-l permită. Problema este pe jumătate rezolvată.

— Bine, am spus. O să stăm în casă. Seară Hepburn?

Ea îmi zâmbește sincer.

— Seară Hepburn.

Ori de câte ori mama era stresată sau avea inima frântă, obișnuia să-și permită o seară în care să se aplece asupra acelui sentiment.

Îi zicea Seara Hepburn. Îi plăcea Hepburn. Katharine, nu Audrey, nu că ar fi avut ceva împotriva lui Audrey. Așa am ajuns să mă numesc Nora Katharine Stephens, în timp ce Libby a primit numele Elizabeth Baby Stephens, partea cu Baby fiind după leopardul din Leopardul Suzanei.

În serile Hepburn, fiecare dintre noi trei alegea una dintre rochiile de epocă ale mamei și ne ghemuiam în fața televizorului cu o bere fără

alcool și o pizza, sau cu o cafea decofeinizată și o plăcintă cu ciocolată, și ne uitam la un film vechi alb-negru.

Mama plângea în timpul scenelor ei preferate, iar când eu sau Libby o surprindeam, râdea, ștergându-și lacrimile cu dosul palmei și spunea:

„Sunt moale ca o mămăligă”.

Adoram serile acela. M-au învățat că durerea sufletească, precum majoritatea lucrurilor, era un puzzle rezolvabil. O listă de sarcini ar putea ghida o persoană prin doliu. Exista un plan de acțiune pentru a merge mai departe. Mama a stăpânit asta, dar nu a ajuns niciodată la următorul pas: eliminarea nemernicilor.

Bărbați căsătoriți. Bărbați care nu voiau să fie tați vitregi. Bărbați care nu aveau absolut nici un ban, sau care aveau mulți bani și membri ai familiei prea dornici să avertizeze în privința vânătoarelor de avere.

Bărbați care nu îi înțelegeau aspirațiile de a fi pe scenă și bărbați care erau prea nesiguri pe ei pentru a împărți lumina reflectoarelor.

A avut copii de crescut când era ea însăși doar o copilă, dar chiar și

după toate prin câte a trecut, și-a păstrat inima deschisă. Era o optimistă

și o romantică, la fel ca Libby. Mă așteptam ca sora mea să se îndrăgostească de o duzină de ori, să fie luată de val la nesfârșit timp de zeci de ani, în schimb s-a îndrăgostit de Brendan la douăzeci de ani și s-a așezat la casa ei.

Eu, între timp, aveam aproximativ un singur os romantic în corpul meu și, odată ce acesta s-a sfărâmat și am reușit să mă refac, am dezvoltat un proces riguros de verificare pentru întâlniri. Așa că nici Libby și nici eu nu avem nevoie de serile noastre Hepburn de modă veche. Acum sunt doar o scuză pentru a fi leneșe și o modalitate de a ne simți aproape de mama.

Este doar ora șase, dar ne schimbăm în pijamale – inclusiv în halate de mătase. Tragem păturile de pe patul din mansardă și coborâm pe scara de fier în spirală până la canapea și deschidem primul DVD din cutia Best of Katharine Hepburn pe care Libby l-a adus cu ea.

Găsesc în dulap două căni albastre pătate și pun ceainicul la fiert pentru ceai, apoi ne afundăm pe canapea pentru a ne uita la Poveste din Philadelphia, amândouă având măști cosmetice cu cărbune pe fețe.

Soră-mea își lasă capul pe umărul meu și scoate un oftat fericit.

— A fost o idee bună, spune ea.

Inima îmi tresare. Peste câteva ore, când voi zăcea într-un pat necunoscut, fără să-mi vină somnul – sau mâine, când Libby va vedea piața orașului lipsită de strălucire pentru prima dată – sentimentele mele s-ar putea schimba, dar în acest moment totul este în regulă în lume.

Orice lucru stricat poate fi reparat. Orice problemă poate fi rezolvată.

După ce adoarme, îmi scot telefonul din halat și scriu un e-mail, trimițându-l la toți agenții imobiliari, proprietarii și administratorii de clădiri pe care îi cunosc.

„Tu ai controlul”, îmi spun. „Nu vei mai permite să i se întâmple nimic rău.”

Telefonul meu bipăie iar, cu un nou e-mail, în jurul orei zece seara.

De când Libby s-a dus la culcare în urmă cu o oră, am stat pe terasa din spate, dorindu-mi să mă simt obosită și sorbind un pahar de Pinot catifelat pe care ni l-a lăsat Sally Goode, proprietara cabanei.

Acasă sunt o bufniță de noapte. Când sunt plecată, sunt mai degrabă

o insomniacă ce tocmai a amestecat o grămadă de cocaină în Red Bull și

s-a dat pe un taur mecanic. Am încercat să lucrez, dar Wi Fi-ul este atât de prost încât laptopul meu este o glorioasă mortăciune, așa că, în schimb, privesc spre pădurea întunecată de dincolo de terasă, urmărind licuricii care apar și dispar.

Sper să găsesc un mesaj de la una dintre agențiile imobiliare la care am apelat. În schimb, în partea de sus a căsuței mele de e-mail, scrie cu bold CHARLIE LASTRA. Apăs pe mesaj pentru a-l deschide și abia reușesc să nu mă înec cu salivă.

Aș fi preferat să-mi trăiesc toată viața fără să știu că această carte există, Stephens.

Chiar și mie mi se pare că râsul meu răutăcios sună ca al mașterei din poveste.

Ai cumpărat cartea erotică despre Yeti?

Charlie răspunde: Cheltuieli de afaceri.

Spune-mi te rog că ai folosit un voucher Loggia.

Astea se dau de Crăciun, scrie el. Există câte unul pentru fiecare sărbătoare.

Mai iau o înghițitură, plănuindu-mi răspunsul. Posibil ceva de genul: „Ai băut vreo cafea interesantă în ultima vreme: O fi având dreptate Libby: poate că Charlie Lastra a fost în secret fermecat, ca și restul Americii, de povestea lui Dusty despre Sunshine Falls și a planificat o vizită în timpul hibernării anuale de sfârșit de vară a lumii editoriale. Nu mă pot hotărî să abordez subiectul, în schimb, scriu: La ce pagină ești?

Trei, spune el. Și deja am nevoie de un exorcism.

Da, dar asta nu are nimic de-a face cu cartea.