Iar eu, răspund, sunt cunoscută ca fi nd foarte punctuală. M-ai prins într-o zi proastă.

Ce vrei să spui? întreabă el.

Acel prânz, spun eu. Așa a început totul, nu-i așa? Am întârziat, așa că

el a fost nepoliticos, așa că eu am fost nepoliticoasă la rândul meu, așa că

el m-a urât, așa că eu l-am urât, și așa mai departe.

Nu trebuie să știe că tocmai fusesem părăsită printr-un apel telefonic de patru minute, dar merită să menționez că au fost circumstanțe atenuante. Tocmai primisem niște vesti proaste. De aceea am întârziat.

El nu răspunde timp de cinci minute întregi. Ceea ce este enervant, pentru că nu am obiceiul de a purta conversații în timp real prin e-mail și, desigur, ar putea să nu mai răspundă în orice moment și să se culce, în timp ce eu voi fi aici, uitându-mă la perete, trează.

Dacă aș avea Pelotonul, aș putea arde o parte din această energie.

Nu mi-a păsat că ai întârziat, spune el în cele din urmă.

Te-ai uitat la ceas. Cu subînțeles, îi răspund eu. Și ai spus, dacă îmi amintesc bine, „Ai întârziat”.

Încercam să-mi dau seama dacă pot prinde un zbor, răspunde Charlie.

Ai reușit? am întrebat.

Nu, spune el. Am fost distras de două gin martini și de un rechin blond platinat care mă

voia mort.

Nu mort, zic eu. Poate ușor mutilat, dar nu m-aș fi apropiat de fața ta.

Nu mi-am dat seama că ești o admiratoare, scrie el.

Un zvâcnet îmi coboară pe șira spinării, apoi urcă înapoi, ca și cum vertebrele ar fi atins un fir sub tensiune. Flirtează cu mine? Dar eu cu el?

Adică mă plictisesc dar nu într-atât. Niciodată nu sunt atât de plictisită.

Parez cu: Încerc doar să am grijă de sprâncenele tale. Dacă s-ar întâmpla ceva cu ele, ți-ar schimba întreaga încruntare furtunoasă și ai avea nevoie de o nouă poreclă.

Dacă mi-aș pierde sprâncenele, spune el, cumva cred că n-aș duce lipsă de noi porecle.

Bănuiesc că ai câteva sugesti .

Aș avea nevoie de timp de gândire, spun eu. N-aș vrea să iau decizi pripite. .

Nu, bineînțeles că nu, răspunde el. Câteva secunde mai târziu, urmează o altă replică. Te las să te întorci la seara ta.

Și tu la nuvela ta despre Yeti, scriu, apoi șterg și mă forțez să las mesajul fără răspuns.

Clatin din cap, încercând să șterg imaginea lui Charlie Lastra cel morocănos încruntându-se la e-readerul său într-un hotel undeva în apropiere, cu sprâncenele înnodate și mai tare ori de câte ori ajunge la ceva picant.

Dar creierul meu pare că nu vrea să se gândească decât la această

imagine. În noaptea asta, când o să stau întinsă pe pat, trează, încercând să mă conving că lumea nu se va sfârși dacă mă las dusă de val, la asta mă voi întoarce, ăsta va fi locul fericit din mintea mea.

CAPITOLUL 4

Mă trezesc cu inima bătându-mi nebunește, cu pielea rece și umedă.

Ochii mi se deschid brusc într-o cameră întunecată, trecând rapid de la o ușă necunoscută, la un contur de fereastră și apoi la grămăjoara care sforăie lângă mine.

Libby. Ușurarea este intensă și imediată, ca o găleată de gheață

aruncată peste mine deodată. Vârtejul inimii mele începe să se domolească după coșmar.

Libby este aici. Totul trebuie să fie în regulă.

Pun cap la cap împrejurimile.

Goode’s Lily Cottage, Sunshine Falls, Carolina de Nord.

A fost doar coșmarul.

Poate coșmar nu este cuvântul potrivit. Visul în sine este frumos până

la urmă.

Începe cu mine și Libby intrând în vechiul apartament, lăsând cheile și bagajele. Uneori, Bea și Tala sunt cu noi, sau Brendan, zâmbind cu bunăvoință în timp ce noi umplem fiecare gol cu discuții frenetice.

De data aceasta, suntem doar noi două. Râdem de ceva – o piesă pe care tocmai am văzut-o. Băieții cu ziarele, poate. De la un vis la altul, aceste detalii se schimbă și, de îndată ce mă ridic, respirând cu greu în întunericul acestei camere necunoscute, ele se prăbușesc ca petalele în vânt.

Ceea ce rămâne este durerea profundă, prăpastia care se deschide.

Visul se desfășoară astfel:

Libby își aruncă cheile în bolul de lângă ușă. Mama își ridică privirea de la masa din bucătărie, unde stă cu picioarele strânse sub ea, cu cămașa de noapte trasă peste ele.

— Bună, mama, spune Libby, trecând pe lângă ea și îndreptându-se spre camera noastră, cea pe care o împărțeam când eram copii.

— Dragele mele fete! strigă mama, iar eu mă aplec să o sărut pe obraz în drum spre frigider.

Ajung până acolo înainte să mă ia cu frig. Să mă cuprindă senzația că

ceva nu e în ordine.

Mă răsucesc și mă uit la ea, la frumoasa mea mamă. S-a întors la lectură, dar când mă vede că mă holbez, schițează un zâmbet nedumerit.

— Ce e?

Simt că am lacrimi în ochi. Asta ar trebui să fie primul semn că visez