– nu plâng niciodată în viața reală –, dar nu am observat niciodată

această neconcordanță.

Arată la fel, nu e cu o zi mai bătrână. Ca o primăvară întruchipată, cu genul de căldură pe care pielea ta o înghite după o iarnă lungă.

Nu pare surprinsă să ne vadă, ci doar amuzată, apoi îngrijorată.

— Nora?

Mă îndrept spre ea, o iau în brațe și o strâng tare. Ea mă înconjoară

cu brațele ei, iar parfumul de lămâie și lavandă se așterne peste mine ca o pătură. Valurile ei lucioase de păr blond-auriu cad pe umerii mei, în timp ce ea îmi trece o mână peste ceafă.

— Hei, scumpo, spune ea. Ce s-a întâmplat? Spune-mi mie tot.

Nu-și amintește că a plecat.

Eu sunt singura care știe că nu e locul ei acolo. Am intrat pe ușă, iar ea era acolo, și a fost atât de bine, atât de natural, încât nici una dintre noi nu a observat imediat.

— O să fac un ceai, spune mama, ștergându-mi lacrimile.

Se ridică și trece pe lângă mine, iar eu știu, înainte de a mă întoarce, că atunci când o fac, ea nu va mai fi acolo.

Am scăpat-o din ochi, iar acum a dispărut. Nu mă pot abține niciodată să nu mă uit. Să nu mă întorc în camera liniștită, nemișcată, să

nu simt acel gol plin de durere în piept, ca și cum silueta ei ar fi fost scoasă din mine.

Și atunci mă trezesc. De parcă dacă ea nu poate fi acolo, nu are rost să mai visez deloc.

Verific ceasul deșteptător de pe noptieră. Nu e nici ora șase, iar eu nu am adormit decât după ora trei. Chiar și cu sforăiturile surorii mele în pat, casa era prea liniștită. Greierii și cicadele cântau într-un ritm constant, dar mi-a lipsit claxonul izolat al unui taximetrist enervat sau sirenele unui camion de pompieri care trecea în grabă.

Chiar și tipii beți care strigau din părți opuse ale străzii în timp ce se îndreptau spre casă după o noapte la bar.

În cele din urmă, am descărcat o aplicație care redă sunete de peisaj urban și am așezat telefonul pe pervazul ferestrei, dându-l încet ca să nu o trezească pe Libby. Abia după ce am atins volumul maxim am adormit.

Dar acum sunt trează.

Dorul de mama mea se transformă rapid în dorul de Peloton.

Sunt o parodie a mea însămi.

Îmi iau o bustieră sport și jambiere, cobor scările, apoi îmi pun adidașii și ies în întunericul răcoros al dimineții.

Ceața plutește pe pajiște, iar în depărtare, printre copaci, prima geană de roz purpuriu se întinde de-a lungul orizontului. În timp ce traversez iarba plină de rouă spre podeț, îmi ridic brațele deasupra capului, întinzându-mă în fiecare parte înainte de a accelera ritmul.

De cealaltă parte a podețului, poteca șerpuiește în pădure. Încep să

alerg ușor, și umezeala din aer mi se adună în toate pliurile. Treptat, durerea de după vis începe să se atenueze.

Uneori, am impresia că, indiferent câți ani ar trece, imediat după ce mă trezesc dimineața, sunt orfană din nou.

Teoretic, cred că nu suntem orfane. Când Libby a rămas însărcinată

pentru prima dată, ea și Brendan au angajat un detectiv particular pentru a ne găsi tatăl. Când l-a găsit, Libby i-a trimis prin poștă o invitație la petrecerea copilului. Bineînțeles, nu a primit răspuns. Nu știu ce aștepta de la un bărbat care nu s-a deranjat să vină la nașterea propriului copil.

A părăsit-o pe mama când era însărcinată cu Libby, fără nici măcar un bilet.

Sigur, a lăsat și un cec de zece mii de dolari, dar, după cum spunea mama, el provenea dintr-o familie cu atât de mulți bani încât asta era ideea lui de mărunțiș. Au fost îndrăgostiți în liceu. Ea era o fată protejată, educată acasă, fără bani și cu visul de a se muta la New York pentru a deveni actriță; el era băiatul bogat de la un liceu de elită care a lăsat-o gravidă la șaptesprezece ani. Părinții lui voiau ca mama să întrerupă

sarcina; părinții ei voiau ca ei să se căsătorească. Ei au ajuns la un compromis prin a nu face nici una, nici alta. Când s-au mutat împreună, ambele perechi de părinți au rupt legătura cu ei, dar ai lui i-au predat moștenirea ca dar de despărțire, o fărâmă din ea fiind banii pe care ni i-a lăsat moștenire când a plecat.

Ea a folosit banii pentru a ne muta din Philly la New York și nu s-a mai uitat înapoi.

Îmi îndepărtez gândurile și mă pierd în durerea delicioasă a mușchilor mei, în duduitul picioarelor mele pe pământul acoperit cu ace

de pin. Singurele două modalități prin care am reușit vreodată să scap de gândurile mele sunt cititul și exercițiile fizice riguroase. Cu oricare dintre ele, pot să ies din mintea mea și să plutesc în derivă în acest întuneric fără

trup.

Traseul coboară pe un deal împădurit, apoi se întoarce și urmează

un gard din bârne, dincolo de care se întinde o pășune care strălucește în primele raze de lumină, iar caii care împânzesc câmpul au spinările luminate de soare și cozile li se zbat să alunge țânțarii și muștele care plutesc și strălucesc în aer ca praful de aur.

Există și un bărbat acolo. Când mă vede, ridică o mână în semn de salut.

Mijesc ochii ca să mă apăr de lumina aprigă, iar stomacul mi se strânge când îl văd pe Adonisul din cafenea. Eroul principal din orașul mic.

Să încetinesc?

O să vină aici?

Ar trebui să strig și să mă prezint? În schimb, aleg o a patra opțiune: mă împiedic de o rădăcină și mă prăbușesc în noroi, mâna mea aterizând direct în ceva ce pare a fi rahat. O grămadă. Poate că o întreagă familie de căprioare a marcat locul ăsta ca fiind palatul lor de rahat.

Mă ridic cu greu în picioare, iar privirea mi se îndreaptă spre eroul romanului de dragoste pentru a constata dacă a ratat spectacolul meu dramatic. Se uită la (vorbește cu?) unul dintre cai.

Pentru o secundă, mă gândesc să-l strig. Îmi duc fantezia până la concluzia sa logică, acest bărbat glorios de frumos se întinde să-mi strângă mâna, doar pentru a-mi găsi palma plină de rahat de cerb.

Tresar și mă întorc pe cărare, reluând alergarea.

Dacă, în cele din urmă, îl întâlnesc pe îmblânzitorul de cai excepțional de chipeș, atunci o să fie grozav, poate că pot face progrese pe listă și pot bifa numărul cinci. Dacă nu... ei bine, cel puțin îmi păstrez demnitatea.

Îmi îndepărtez o șuviță de păr de pe față, doar ca să-mi dau seama că

am folosit mâna plină de rahat.

S-a dus naibii demnitatea!

— Am uitat ce bine este să mergi în liniște la cumpărături fără un copil de patru ani, care stă întins pe jos și linge gresia, oftează Libby,