— Hai, pe naiba! strigă Libby.
Stăteam la masa de lemn din cabană, devorând baghetele și salatele comandate de la Antonio’s Pizza. A trebuit să mă întorc până la cutia poștală ca să ridic comanda pentru că tipul de la livrare a spus că nu are voie să urce pe scări „din motive de asigurare”.
Sună inventat, dar în fine.
— Tipul care a fost atât de nepoliticos în legătură cu cartea lui Dusty? încearcă Libby să se lămurească.
Dau din cap și înfig furculița într-o roșie surprinzător de suculentă
din salată, băgând-o în gură.
— Ce caută el aici? întreabă ea.
— Nu știu.
— O, Doamne, spune ea, dacă e un super fan al cărții O dată-n viață?
Pufnesc.
— Cred că asta e singura posibilitate pe care o putem exclude.
— Poate că e ca bătrânul Whittaker din carte. Îi este frică să arate adevăratele sale sentimente. În secret, el iubește acest oraș. Și cartea. Și pe văduva Wilder.
De fapt, sunt nespus de curioasă, dar nu vom rezolva misterul ghicind.
— Ce vrei să faci în seara asta?
— Să consultăm lista? Scoate foaia din geantă și o netezește pe masă.
Bine, sunt prea obosită pentru toate astea.
— Prea obosită? spun eu. Pentru a mângâia un cal și a salva o afacere locală? Chiar și după ce ai dormit?
— Crezi că patruzeci de minute sunt suficiente pentru a compensa cele trei săptămâni în care Bea s-a târât în pat cu noi după un coșmar?
Am tresărit. Fetele astea trebuie să aibă o temperatură internă a corpului de cel puțin trei sute de grade. Nu poți dormi lângă ele fără să te trezești udat de sudoare, cu un picior mic și adorabil înfipt între coaste.
— Ai nevoie de un pat mai mare, îi spun lui Libby, scoțându-mi telefonul pentru a începe căutarea.
— Mai lasă-mă, te rog, spune Libby. Nu ne încape un pat mai mare în camera aceea. Nu și dacă avem de gând să deschidem vreodată sertarele de la dulap.
Simt o scânteie de ușurare chiar atunci. Pentru că schimbarea lui Libby – oboseala; distanța ciudată, intangibilă – capătă brusc sens. Are un motiv, ceea ce înseamnă că are o soluție.
— Ai nevoie de o casă mai mare.
Mai ales cu bebelușul numărul trei pe drum. O singură baie pentru o familie de cinci persoane, asta înseamnă purgatoriul pentru mine.
— Nu ne putem permite o casă mai mare nici dacă e parcată
deasupra unei barje de gunoi la patruzeci și cinci de minute de mers în Jersey, spune Libby. Ultima dată când m-am uitat la anunțurile de apartamente, totul era de genul: „Un dormitor, zero băi, spațiu de târâre în interiorul unui zid al unui criminal în serie; utilitățile sunt incluse, dar tu pui la dispoziție victimele!” Și chiar și asta era în afara posibilităților noastre.
Fac un semn cu mâna.
— Nu-ți face griji pentru bani. Pot să te ajut eu.
Ea își dă ochii peste cap.
— Nu am nevoie de ajutorul tău. Sunt o femeie adultă. N-am nevoie decât de o seară tihnită în casă, urmată de o lună de odihnă și relaxare, bine?
Întotdeauna a urât să ia bani de la mine, dar motivul pentru care avem bani este să avem grijă de noi. Dacă nu va accepta un alt împrumut, va trebui să-i găsesc un apartament pe care să și-l permită. Problema este pe jumătate rezolvată.
— Bine, am spus. O să stăm în casă. Seară Hepburn?
Ea îmi zâmbește sincer.
— Seară Hepburn.
Ori de câte ori mama era stresată sau avea inima frântă, obișnuia să-și permită o seară în care să se aplece asupra acelui sentiment.
Îi zicea Seara Hepburn. Îi plăcea Hepburn. Katharine, nu Audrey, nu că ar fi avut ceva împotriva lui Audrey. Așa am ajuns să mă numesc Nora Katharine Stephens, în timp ce Libby a primit numele Elizabeth Baby Stephens, partea cu Baby fiind după leopardul din Leopardul Suzanei.
În serile Hepburn, fiecare dintre noi trei alegea una dintre rochiile de epocă ale mamei și ne ghemuiam în fața televizorului cu o bere fără
alcool și o pizza, sau cu o cafea decofeinizată și o plăcintă cu ciocolată, și ne uitam la un film vechi alb-negru.
Mama plângea în timpul scenelor ei preferate, iar când eu sau Libby o surprindeam, râdea, ștergându-și lacrimile cu dosul palmei și spunea:
„Sunt moale ca o mămăligă”.
