Soarele a apus, dar este încă o căldură apăsătoare, iar populația de țânțari face ravagii. Sunt obișnuită cu șobolanii – majoritatea fug la vederea unei persoane, iar restul, practic, doar întind pălării mici pentru a cerși bucățele de pizza. Țânțarii sunt mai răi. Până ajungem la marginea pieței orașului, am șase blânde roșii noi pe piele.

Libby nu a fost înțepată nici măcar o dată. Bate din gene.

— Cred că sunt prea dulce pentru ei.

— Sau poate că ești însărcinată cu Anticristul și te recunosc drept regina lor.

Ea dă din cap gânditoare.

— Cred că mi-ar prinde bine un pic de distracție.

Se oprește la trecerea de pietoni foarte goală și scrutează centrul orașului la fel de dezolant, cu gura căscată în timp ce se gândește la asta.

— Hm, spune ea în cele din urmă. Este... mai somnoros decât mă

așteptam.

— Somnoros e de bine, nu? spun, un pic prea nerăbdătoare.

Somnoros înseamnă relaxat.

— Bine. Se scutură într-un fel anume, iar zâmbetul îi revine. Exact.

De aceea ne aflăm aici. Se uită mai mult întrebătoare decât dezamăgită

când trecem pe lângă magazinul general transformat în magazin de amanet, iar eu mă străduiesc să-i arăt Mug + Shot pentru a-i distrage atenția.

— Mirosea extraordinar, insist. Va trebui să mergem mâine.

Se luminează și mai mult la fațtă, ca și cum ar funcționa cu un întrerupător alimentat de optimismul meu. Și dacă e așa, sunt pregătită

să fiu optimistă de să mă ia naiba.

Apoi, trecem pe lângă un salon de înfrumusețare. („Bine, cu

siguranță ar fi trebuit să ne tundem aici”, spune Libby, iar eu tac, deși nu sunt de acord, pentru că văd literele de tip „sânge scurs” de pe firmă și la faptul că pe ea scrie „Curl Up N Dye”.) După alte câteva vitrine goale, vedem un restaurant fast-food, un alt bar și o librărie (la care promitem să ne întoarcem, în ciuda vitrinei sale prăfuite și lipsite de strălucire). La capătul cvartalului, se află o clădire mare din lemn cu litere de metal ruginit pe care scrie, în mod misterios, POPPA SQUAT.

Până să ajungem aici, Libby este deja distrasă de telefon, îi trimite mesaje lui Brendan și se târăște pe lângă mine. Încă zâmbește, dar e o expresie rigidă și aproape că pare că e pe punctul de a plânge. Stomacul îi ghiorțăie și fața îi este roz din cauza căldurii, iar eu îmi imaginez că

textele ei sunt ceva de genul „Poate că toată chestia asta a fost o greșeală”, iar o disperare bruscă se umflă în mine. Trebuie să mă

redresez, repede, începând cu găsirea de mâncare.

Mă opresc brusc lângă clădirea de lemn și mă uit pe geamurile fumurii. Fără să-și ridice privirea de pe telefon, Libby întreabă:

— Spionezi pe cineva?

— Mă uit pe fereastra de la Poppa Squat.

Ochii ei se ridică încet.

— Ce... ce naiba... este un „poppa squat”?

— Păi... Arăt cu degetul spre firmă. Este fie o toaletă publică foarte mare, fie un bar cu grill.

— DE CE? țipă Libby într-un amestec de încântare și consternare, orice rămășiță a dezamăgirii ei dispărând. De ce există asta?!

Se lipește de fereastra întunecată, încercând să vadă înăuntru.

— Nu am nici un răspuns pentru tine, Libby. Mă dau la o parte pentru a deschide una dintre ușile grele din lemn. Uneori, lumea este un loc crud și misterios. Uneori, oamenii se deformează, se sucesc, devin atât de bolnavi sufletește, încât ar putea numi un restaurant...

— Bine ați venit la Poppa Squat! spune o hostesă cu părul creț. Câte persoane?

— Două, dar mâncăm pentru cinci, spune Libby.

— O, felicitări! spune hostesa cu multă vioiciune, uitându-se la abdomenul fiecăreia dintre noi în timp ce încearcă să rezolve o problemă

de matematică invizibilă.

— Nici măcar nu o cunosc pe femeia asta, spun, înclinând capul spre

Libby. Pur și simplu mă urmărește de trei străzi.

— Vai, ce obrăznicie! spune sora mea. Mă țin după tine de mult mai mult de trei străzi – e ca și cum nici nu m-ai vedea.

Hostesa pare nesigură. Eu tușesc.

— Două persoane, vă rog.

Îmi face semn cu mâna, ezitantă, spre bar.

— Ei bine, barul nostru are serviciu complet, dar dacă doriți o masă...

— Barul e în regulă, o asigură Libby.

Gazda îi înmânează fiecăreia dintre noi câte un meniu care are cam...

ăăă, patruzeci de pagini prea lungi, iar noi ne așezăm pe scaunele cu șezut tapițat cu piele, ne punem poșetele pe bara lipicioasă și scanăm împrejurimile într-o tăcere determinată fie de șoc, fie de uimire.

Locul ăsta arată de parcă un restaurant Cracker Barrel a făcut un copil cu o speluncă din Vestul Sălbatic, iar acum acel copil este un adolescent care nu se spală destul de des și își mestecă mânecile de la tricou.

Podelele și pereții sunt din scânduri întunecate și desperecheate, iar tavanul este din metal ondulat. Imagini ale echipelor sportive locale sunt înrămate alături de broderii pe care scrie ACASĂ E UNDE MĂNÂNCI BINE și reclamele luminoase la berea Coors. Barul se întinde pe latura din stânga a restaurantului, într-un colț sunt adunate câteva mese de biliard, în timp ce în colțul opus, un tonomat este așezat lângă o scenă

îngustă. Sunt mai mulți oameni în această clădire decât am văzut în tot restul orașului Sunshine Falls, totuși locul reușește să arate dezolant.

Deschid meniul și încep să mă uit prin el. Cel puțin treizeci la sută

din produsele enumerate sunt doar diverse lucruri prăjite. Orice o fi pe acolo Poppa Squat poate să prăjească.